judeca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)JUDECÁ, júdec, vb. I.
1. Tranz. A-și forma o opinie despre cineva sau ceva, examinând argumentele, luând în considerare
împrejurarile, urmările etc.; a discerne, a chibzui.
2. Tranz. A aprecia, a prețui, a califica. ♦ A considera, a socoti drept...
3. Tranz. și
refl. (recipr.) A (se) critica, a (se) condamna, a (se) mustra.
4. Tranz. A examina o cauză sau o persoană în calitate de judecător și a da o hotărâre judiciară;
p. ext. a hotărî, a decide ca arbitru, a soluționa un litigiu. ◊
Lucru judecat = caz asupra căruia s-a dat o hotărâre judiciară definitivă. ♦
Refl. recipr. A fi în proces, în litigiu cu cineva. –
Lat. judicare.judeca (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)judecá (júdec, judecát), vb. –
1. A examina o cauză, a da sentința într-o cauză. –
2. (Înv.) A condamna, a da o sentință. –
3. A guverna, a cîrmui, a conduce. –
4. A-și forma o opinie, a chibzui. –
5. A examina, a cerceta. –
6. A aprecia, a valora, a cîntări. –
7. A exprima o părere, a critica, a dojeni, a condamna. –
Var. (
Mold.)
giudeca. Mr. giudic, giudicare, megl. judic, istr. judec. Lat. iūdĭcāre (Pușcariu 914; Candrea-Dens., 910; REW 4600; DAR),
cf. alb. džukoń (Philippide, II, 645),
it. giudicare, prov. jutgar, fr. juger, sp. juzgar, port. julgar. Der. judecată, s. f. (
înv., sentință, hotărîre judecătorească; justiție, rațiune, bun simț; proces), care ar putea de asemenea să fie reprezentant al
lat. (res)iūdicāta (după Candrea-Dens., 911 și DAR, de la
pl. de la
iūdicātum);
judecător, s. m. (funcționar de stat care soluționează procesele, magistrat; arbitru), de la
judeca cu
suf. -
tor; judecătoare, s. f. (tribunal, judecătorie), cu
suf. -
toare (după DAR, din
lat. iūdicatōria sedes);
judecătorie, s. f. (tribunal; profesiunea de judecător);
judecătoreasă, s. f. (soție de judecător);
judecătoresc, adj. (judicial);
desjudeca, vb. (
înv., a hotărî, a da o sentință);
răsjudeca, vb. (a-și schimba prima hotărîre, a-și schimba părerea; a da din nou o sentință);
prejudecată, s. f., pe baza
fr. préjugé; prejudeca, vb., pe baza
fr. préjuger; prejudeț, s. n. (
înv., prejudecată) pe baza
lat. praeiudicium; prejudiciu (
var. prejudițiu),
s. n. (prejudecată; pagubă, daună, extorsiune), dublet al cuvîntului anterior, prin intermediul
fr. préjudice; prejudicia, vb., din
fr. préjudicier.judeca (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)judecá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
júdecăjudecà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)judecà v. a decide în calitatea de judecător:
a judeca o desbatere; 2. a decide ca arbitru:
a judeca un diferend; 3. a-și da părerea despre ceva:
a judeca faptele cuiva; 4. a avea o părere despre ceva, a-și închipui:
judecă și tu; 5. fam. a mustra aspru:
l’am cam judecat; 6. a avea proces:
a se judeca cu cineva. [Lat. JUDICARE].
judeca (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)JUDECÁ, júdec, vb. I.
1. Tranz. A-și forma o opinie despre cineva sau ceva, examinând argumentele, luând în considerare împrejurările, urmările etc.; a discerne, a chîbzui.
2. Tranz. A aprecia, a prețui, a califica. ♦ A considera, a socoti drept...Tranz. și
refl. (recipr.) A (se) critica, a (se) condamna, a (se) mustra.
4. Tranz. A examina o cauză sau o persoană în calitate de judecător și a da o hotărâre judiciară;
p. ext. a hotărî, a decide ca arbitru, a soluționa un litigiu. ◊
Lucru judecat = caz asupra căruia s-a dat o hotărâre judiciară definitivă. ♦
Refl. recipr. A fi în proces, în litigiu cu cineva. —
Lat. judicare.