jude (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)JÚDE, juzi, s. m. 1. (În vechea organizare a țărilor românești) Demnitar cu atribuții judecătorești și administrative; stăpân de rumâni. ♦ Principe, cneaz.
2. (În vechea organizare a Țării Românești) Țăran devenit liber după
răscumpararea din rumânie.
3. Cârmuitor și judecător al mai multor sălașe de țigani.
4. (
Înv.) Judecător (
1).
5. (
Reg.; ieșit din uz) Primar. [
Var.: (
2)
júdec, pl. judeci, s. m.] –
Lat. judex, -icis.jude (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)júde (júzi), s. m. –
1. În vechea organizare socială, judecător municipal care îndeplinea uneori și funcția de primar cu puteri limitate. Apare în Moldova, cu acest nume, din 1409; funcția sa era pe viață și se transmitea. –
2. În
Munt., în
sec. XVII, om liber. –
3. În textele religioase, domn, domnitor. –
4. Judecător, magistrat. –
5. (
Trans.) Primar. –
6. Conducător, căpetenie a unei companii sau a unei bresle. –
Var. judec. Lat. iūdex (Pușcariu 913; Candrea-Dens., 908; REW 4599; DAR),
cf. alb. dzük, it. giudice, prov.,
cat. jutge, fr. juge, sp. juez, port. juiz. Pl. vechi era
judeci, din
lat. iudices (
cf. cap-capete, om-oameni), de unde s-a refăcut
sing. analogic
judec. Primele 3 sensuri sînt
înv. –
Der. judeceasă, s. f. (
Trans., nevastă de primar);
judeci, vb. (
înv., a elibera);
judecie, s. f. (
înv., libertate;
înv., funcție de judecător;
înv., judecătorie). –
Cf. județ, judeca.jude (Dicționaru limbii românești, 1939)júde m., pl.
juzĭ (din nom. lat.
judex, judecător. V.
judec 1).
Vechĭ. Rar. (Doc. 1592, 1605, 1623) Judec, stăpîn de șerb (cnez). Vătăman, șoltuz rural. Vătav de Țiganĭ. Căpitan, șef, conducător (de colindătorĭ).
L.N. Judecător. – Înainte de întemeĭerea domniiĭ, stăpînu șerbilor era și judele lor. După întemeĭerea domniiĭ, judele n’a maĭ judecat, ci a rămas numaĭ stăpîn de șerbĭ (Giur. 101).
jude (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)júde s. m.,
pl. juzijude (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)jude m.
1. judecător:
singurul său jude e judele ceresc AL.;
2. judecător de sat;
3. inspector de țigani. [Vechiu-rom.
judece = lat. JUDICEM].
jude (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)JÚDE, juzi, s. m. 1. (în vechea organizare a Țărilor Române) Demnitar cu atribuții judecătorești și administrative; stăpân de rumâni. ♦ Principe, cneaz.
2. (în vechea organizare a Țării Românești) Țăran devenit liber după răscumpărarea din rumânie.
3. Cârmuitor și judecător al mai multor sălașe de țigani.
4. (
înv.) Judecător
(1). 5. (
Reg.;
înv.) Primar. [
Var.:
(2) júdec, pl. judeci, s. m.] —
Lat. judex, -icis.