judec (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)JÚDEC, judeci, s. m. V. jude.judec (Dicționaru limbii românești, 1939)1) júdec m. (lat.
júdicem, ac. luĭ
judex, judecător; it.
giúdice, pv. cat.
jutge, fr.
juge, sp.
juez, pg.
juiz. Cp. cu
oaspete, purice, șoarice, berbece față de
oaspe, purec, șoarec, berbec).
Trans. Sec. 16-17. Jude, domn, stăpîn, om liber, megiaș, coproprietar.
Și azĭ în Maram. P.P. Judecător:
nu mă lasă la focu, Judeca-m’a judecu, dac’oĭ mere (merge)
la dinsu (Șez. 31, 51). – Din Gĭur.: Pe cînd traducătoriĭ care eraŭ familiarizațĭ cu vechile traducerĭ ale școaleĭ de la sfîntu Gheorghe, ca Dionisie eclesiarhu, mențin încă pe
judec, ceilalțĭ, ne maĭ înțelegînd acest cuvînt, care pe la 1750 dispare din uz, redaŭ pe
cnez pin
boĭer și
proprietar orĭ
moșnean. Această nu maĭ era însă o traducere, ci o interpretare (93). Numele de
judecĭ îl întîlnim deobiceĭ în actele relative la rumînĭ. Judecu apare maĭ tot-de-a-una în opozițiune cu
rumânu. Unu e omu liber, cel-lalt șerbu (104). Orĭ-cine scapă de rumînie e judec. Liberarea se numește
judecire (107). În sec. 17
judec orĭ
megiaș era tot una (110). Un doc. din 1697 zice: „Noĭ moșneniĭ judecĭ din Dîlga, vindem o parte de moșie egumenuluĭ de la Șegarcea”. Cîtă vreme a existat rumânia, miciĭ proprietarĭ au păstrat și purtat cu mîndrie titlul de
judec. Slavonescu
cnez se traduce pin
jude stăpîn al rumînuluĭ, și
judec, om liber (114).
judec (Dicționaru limbii românești, 1939)2) júdec, a -
á v. tr. (lat.
jŭdico, -áre, it.
giudicare, pv.
jutgar, cat.
jutjar, fr.
juger, sp.
juzgar, pg.
julgar). Decid în calitate de judecător saŭ arbitru:
a judeca un proces, o neînțelegere. Spun judecății și achit orĭ condamn:
a judeca un acuzat. Apreciez, îmĭ daŭ părerea despre:
a judeca faptele cuĭva; judecă și tu purtarea luĭ ! Mustru:
stăpînu o judecă pe slugă. V. refl. Port judecată, duc proces contra cuĭva:
m’am judecat cu el anĭ întregĭ.judec (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)JÚDEC s. m. v. jude.