jaf (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)JAF, jafuri, s. n. 1. Furt săvârșit prin violență; jefuire, jecmăneală. ◊
Loc. vb. A face jaf = a jefui, a prăda. ◊ (
Înv.;
concr.) Lucruri jefuite, pradă.
2. (
Fam.) Consum, cheltuială fără măsură, risipă; distrugere. ◊
Expr. Jaf în ciuperci! se spune pentru a arăta nepăsare față de o pagubă considerată neînsemnată. [
Var.: (
înv.)
jac s. n.] – Din
pol. žak.jaf (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)jaf (jáfuri), s. n. – Jaf, prădăciune. –
Var. (
înv.)
jac, jah. It. sacco, prin intermediul
mag. zsák (Philippide,
Principii, 297; DAR), sau al
pol. žak (Cihac, II, 155; Tiktin),
cf. jacă. Der. nu este clară, întrucît cuvîntul
pol. este rar și cel
mag. înseamnă numai „sac”, însă
cf. mag. zsákolni „a prăda”. Nu este normală nici alterarea
c ›
h ›
f, pe care Tiktin încearcă să o explice printr-o veche pronunțare germană cu
k aspirat și DAR printr-o încrucișare cu
rut. žah „groază”; dar este vorba fără îndoială de o transformare în interiorul limbii
rom., deoarece cele trei forme sînt amplu reprezentate:
cf. doctor ›
doftor. Der. jăcaș, adj. (
înv., jefuitor);
jefui, vb. (a prăda), cu
var. înv. jecui, jăcui; jefuitor, adj. (care jefuiește);
jefuială, s. f. (jaf; stoarcere de impozite);
jecmăni (
var. jăcmăni),
vb. (a jefui, a prăda), din
mag. zsákmány „jefuire” ‹
it. saccomanno (Cihac, II, 155; DAR);
jecmăn, s. n. (jefuire), deverbal al cuvîntului anterior;
jecmăneală, s. f. (jaf; stoarcere de impozite).
Jac apare de la începutul
sec. XVII,
jecmăni de la începutul
sec. XVIII.
jaf (Dicționar de argou al limbii române, 2007)jaf, jafuri s. n. (peior.) 1. marfă de calitate inferioară.
2. aparatură electronică de proveniență dubioasă.
jaf (Dicționaru limbii românești, 1939)jaf și (vechĭ)
jah n., pl.
urĭ (d.
jac). Jac, prădăciune, jăfuire.
jaf (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)jaf s. n.,
pl. jáfurijaf (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)jaf n. acțiunea de a jăfui și rezultatul ei: pradă, plească. [Tras din
jăfuì].
jaf (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)JAF, jafuri, s. n. 1. Furt săvârșit prin violență; jefuire, jecmăneală. ◊
Loc. vb. A face jaf = a jefui, a prăda. ♦ (
înv.;
concr.) Lucruri jefuite, pradă.
2. (
Fam.) Consum, cheltuială fără măsură, risipă; distrugere. ♦
Expr. Jaf în ciuperci! se spune pentru a arăta nepăsare față de o pagubă considerată neînsemnată. [
Var.: (
înv.)
jac s. n.] — Din
pol. žak.