izvor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IZVÓR, izvoare, s. n. 1. Apă subterană care iese sau țâșnește la suprafața pământului; fântână.
2. Loc de unde izvorăște la suprafața pământului un izvor (
1), o apă curgătoare; începutul unui râu; obârșie.
3. Sursă de lumină sau de căldură.
4. Fig. Lucru din care provine ceva; origine (a unui lucru); sursă.
5. Document, text original (istoric, științific). – Din
sl. izvorŭ.izvor (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)izvór (-óare), s. n. –
1. Fîntînă, apă subterană care țîșnește. –
2. Pîrîu. –
3. Origine, început, obîrșie, proveniență. –
4. Sursă, document original. –
5. (
Arg.) Apă de colonie. –
Mr.,
megl. izvor. Sl. (
bg.,
sb.,
cr.,
slov.)
izvorŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 154; Tiktin; DAR). –
Der. izvorî, vb. (a țîșni apa din pămînt; a proveni; a se arăta),
cf. sl. izvirati.izvor (Dicționar de argou al limbii române, 2007)izvor s. n. sg. (friz.) apă de colonie.
izvor (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)IZVOR (‹
sl.)
s. n. 1. Loc de ivire la suprafața pământului a apei dintr-un strat acvifer sau a surplusului de apă dintr-un teren mlăștinos sau turbos, constituind de multe ori obârșia unui curs de apă;
i. este considerat uneori și locul prin care se produce deversarea unui lac. După durata curgerii, se deosebesc:
i. permanente, periodice și
intermediare. În funcție de temperatura apei, există:
i. reci (cu temperaturi sub 20ºC) și
i. termale (cu temperaturi mai mari de 20ºC). După compoziția chimică, se deosebesc:
i. ordinare (cu conținut până la 0,1% săruri minerale),
i. minerale (care conțin între 0,1 și 5% săruri minerale) și
i. radioactive. După particularitățile hidrogeologice sunt:
i. descendente (apariția la suprafață a apelor subterane care circulă în stratul acvifer conform gravitației) și
i. ascendente (apariția la suprafață a apelor din stratul acvifer sub influența presiunii hidrostatice). ◊
I. carstic = ivirea la suprafața pământului a apei acumulate în fisurile și în golurile din calcare.
2. (
FIZ.) Sursă de lumină, de căldură etc.
3. Fig. Sursă, cauză, obârșie, origine.
4. Fig. Document (științific, istoric); izvod, informație. ◊
I. bibliografic = publicație, lucrare sau document scris, folosit la studierea unei probleme sau la întocmirea unei lucrări științifice.
5. Izvoarele dreptului = forme de exprimare a dreptului: legea, decretul, Constituția, Codul de procedură penală, Codul de procedură civilă.
izvor (Dicționaru limbii românești, 1939)izvór n., pl.
oare (vsl.
iz-vorŭ, fîntînă; bg. sîrb.
izvor. V.
var, samovar). Locu de unde ĭese apă din pămînt, de unde încep a curge rîurile. Șipot, loc de unde ĭese (țîșnește) apă:
mă duc la izvor să ĭaŭ apă. Fig. Origine, început, principiŭ, cauză:
invidia e izvoru multor rele. Depozit, comoară:
acest om e un izvor de bunătate, de glume. Pl. Documente, texte originale, inscripțiunĭ:
izvoarele filologiiĭ româneștĭ. A ști un lucru din izvor sigur, din sorginte sigură, de la un loc orĭ de la o persoană sigură, serioasă.
Izvoru tămăduiriĭ, o sărbătoare mobilă în Vinerea din săptămîna Pașteluĭ.
izvor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)izvór s. n.,
pl. izvoáreizvor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)izvor n.
1. apă ce iese sau țâșnește din pământ;
2. fig. izvoare ale gândirii și râuri de cântări EM.;
3. fig. locul de origină, cauză, principiu:
el este al omenirii izvor de mântuire EM. (ironic)
izvor de șiretlicuri EM.;
4. Izvorul tămăduirii, sărbătoare ce cade Vineri, în săptămâna luminată când preoții scot icoanele și fac slujbe pentru ploaie și pentru, tămăduirea sufletului (poporul crede că apa izvoarelor și fântânelor vindecă în acea zi orice boală);
5. pl. documente, texte originale:
a studia izvoarele unei științe. [Slav, IZVORŬ, fântână: sensul 5 după fr.
source].
izvor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IZVOR, izvoare, s. n. 1. Apă subterană care iese sau țâșnește la suprafața pământului; fântână.
2. Loc de unde izvorăște la suprafața pământului un izvor (1), o apă curgătoare; începutul unui râu; obârșie.
3. Sursă de lumină sau de căldură.
4. Fig. Lucru din care provine ceva; origine (a unui lucru); sursă.
5. Document, text original (istoric, științific). — Din
sl. izvorŭ.