izbuti (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IZBUTÍ, izbutesc, vb. IV.
Tranz. și
intranz. A duce ceva la bun sfârșit; a reuși, a izbândi. –
Et. nec.izbuti (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)izbutí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. izbutésc, imperf. 3
sg. izbuteá; conj. prez. 3
să izbuteáscăizbuti (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IZBUTÍ, izbutesc, vb. IV.
Tranz. și
intranz. A duce ceva la bun sfârșit; a reuși, a izbândi. —
Et. nec.izbutì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)izbutì v. a avea un sfârșit bun, a reuși. [Slav. IZBUTI, a stărui până la sfârșit].