invidia (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)INVIDIÁ, invidiez, vb. I.
Tranz. 1. A fi stăpânit de invidie față de cineva, a privi cu invidie pe cineva sau reușita, bunăstarea, calitățile altuia; a pizmui.
2. A dori, a râvni, a pofti ceva ce aparține altuia. [
Pr.: -
di-a] – Din
it. invidiare.invidia (Dicționar de neologisme, 1986)INVIDIÁ vb. I. tr. A privi cu invidie pe cineva; a pizmui. ♦ A râvni, a dori ceva străin. [Pron.
-di-a, p.i. 3,6
-iază, ger.
-iind. / < it.
invidiare].
invidia (Marele dicționar de neologisme, 2000)INVIDIÁ vb. tr. a privi cu invidie pe cineva; a pizmui. ◊ a râvni, a dori ceva străin. (< it.
invidiare)
invidia (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)invidiá (a ~) (-di-a) vb.,
ind. prez. 3
invidiáză, 1
pl. invidiém (-di-em); conj. prez. 3
să invidiéze; ger. invidiínd (di-ind)invidia (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)INVIDIÁ, invidiez, vb. I.
Tranz. 1. A fi stăpânit de invidie față de cineva, a privi cu invidie pe cineva sau reușita, bunăstarea, calitățile altuia; a pizmui.
2. A dori, a râvni, a pofti ceva ce aparține altuia. [
Pr.:
-di-a] — Din
it. invidiare.invidià (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)invidià v.
a pizmui.