inducție (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)INDÚCȚIE, inducții, s. f. 1. Formă fundamentală de raționament, care realizează trecerea de la particular la general.
2. Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. ◊
Inducție magnetică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului magnetic, determină macroscopic starea magnetică a câmpului electromagnetic din corpuri.
Inducție electrică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului electric, determină macroscopic starea electrică a câmpului electromagnetic din corpuri.
Inducție electromagnetică = fenomen de apariție a unei tensiuni electromotoare într-un circuit străbătut de un flux magnetic variabil.
Inducție electrostatică = separare a sarcinilor electrice și redistribuirea lor pe suprafața unui conductor, datorită acțiunii unui câmp electric; electrizare prin influență
1 (
2).
3. Mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție aflată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. – Din
fr. induction, lat. inductio.inducție (Dicționar de neologisme, 1986)INDÚCȚIE s.f. 1. (
Log.) Formă de raționament prin care se realizează trecerea de la particular la general. ♦ Procedeu de demonstrare a propozițiilor generale în matematică și în alte științe deductive. ♦ Concluzie obținută prin inducție (
1).
2. Mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție dintr-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos.
3. Producere sau influențare a unui fenomen ori proces sub acțiunea unor stimuli, factori, enzime etc. ♦ (
Electr.) Producere a unui curent electric într-un circuit prin varierea fluxului magnetic. [Gen.
-iei, var.
inducțiune s.f. / cf. lat.
inductio, fr.
induction, rus.
indukțiia].
inducție (Marele dicționar de neologisme, 2000)INDÚCȚIE s. f. 1. raționament prin care se realizează trecerea de la particular la general. ◊ metodă de demonstrare a propozițiilor generale în matematică și în alte științe deductive. 2. concluzie prin inducție (1). 3. influență exercitată de un țesut oarecare asupra țesuturilor vecine. ◊ mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție dintr-un centru nervos favorizează, sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. 4. producere sau influențare a unui fenomen ori proces de către stimuli, factori, enzime etc. ◊ producere a unui curent electric într-un circuit prin varierea fluxului magnetic. (< fr.
induction, lat.
inductio)
inducție (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)INDÚCȚIE (‹
fr.,
lat.)
s. f. 1. (
LOG.,
FILOZ.) Formă fundamentală de raționament care trece de la particular la general, de la fapte la concepte.
I. este de două feluri: completă și incompletă, după cum se enumeră sau nu toate cazurile existente.
I. științifică se bazează pe dezvăluirea esenței, a legii. Spre deosebire de
deducție, cu care se află în raport de subordonare,
i. nu are decât o concluzie probabilă. ◊
I. matematică (o formă a
inducției complete) = metodă de demonstrație a unor propoziții matematice, ce ua drept indici numere naturale, prin parcurgerea următoarelor etape: se stabilește cel mai mic număr pentru care propoziția are sens și se verifică valabilitatea ipotezei în acest caz, apoi se demonstrează că, dacă ipoteza e verificată de propozițiile notate cu indici până la un număr natural, și propoziția notată cu indicele următor este adevărată; se trage, în acest caz, concluzia că toate propozițiile sunt adevărate.
2. (
FIZIOL.) Mecanism nervos prin care starea de excitație sau de inhibiție dezvoltată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. ♦ (
EMBRIOL.) Proces prin care o celulă sau un țesut influențează celule sau țesuturi învecinate.
3. (
FIZ.) Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. ◊
I. electromagnetică = producere a unei tensiuni electromotoare (numită tensiune indusă), de-a lungul unei curbe închise, de către un câmp magnetic variabil în timp (numit câmp inductor); tensiunea indusă este proporțională cu viteza de variație a fluxului magnetic inductor, iar sensul său este orientat astfel încât câmpul magnetic al curentului electric pe care l-ar produce să se opună prin câmpul său magnetic variației fluxului inductor. ◊
I. mutuală =
i. electromagnetică, cu caracter reciproc, care apare între două circuite alăturate, străbătute de curenți electrici variabili. ◊
I. proprie =
i. electromagnetică produsă într-un circuit unic, tensiunea indusă datorându-se variației curentului electric care străbate circuitul; autoinducție, selfinducție.
Bobină de i. v. bobină; i. electrostatică v. influență2 (
2);
electrizare prin ~. 4. (
FIZ.)
i. electrică = mărime vectorială care, împreună cu intensitatea, caracterizează local componenta electrică a câmpului electromagnetic. ◊
I. magnetică = mărime vectorială care, împreună cu intensitatea, caracterizează local componenta magnetică a câmpului electromagnetic.
inducție (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)indúcție (-ți-e) s. f.,
art. indúcția (-ți-a), g.-d. art. indúcției; pl. indúcții, art. indúcțiile (-ți-i-)