înalt (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNÁLT, -Ă, înalți, -te, adj. 1. Care se ridică mult în sus; foarte ridicat. ◊
Frunte înaltă = frunte mare, lată. ♦ (Substantivat,
n.) Înălțime. ♦ (Despre ființe) De statură mare. ♦ Care se găsește la înălțime (mare).
2. (Despre sunete) Ascuțit
2, subțire, acut.
3. (Despre tensiunea curentului electric, despre presiuni) Care are valoare sau măsură mare. ♦ (Despre frecvență) Cu un număr mare de perioade pe unitatea de timp.
4. Fig. Care este situat pe o treaptă ridicată în scara valorilor sau a importanței; superior; deosebit, important; distins, măreț. ◊
Înaltă fidelitate = calitate a unor aparate sau sisteme electroacustice de a reda cât mai fidel semnalele sonore (înregistrate); hi.-fi. [
Var.:
nalt, -ă adj.] –
Lat. in altum.