înalt (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNÁLT, -Ă, înalți, -te, adj. 1. Care se ridică mult în sus; foarte ridicat. ◊
Frunte înaltă = frunte mare, lată. ♦ (Substantivat,
n.) Înălțime. ♦ (Despre ființe) De statură mare. ♦ Care se găsește la înălțime (mare).
2. (Despre sunete) Ascuțit
2, subțire, acut.
3. (Despre tensiunea curentului electric, despre presiuni) Care are valoare sau măsură mare. ♦ (Despre frecvență) Cu un număr mare de perioade pe unitatea de timp.
4. Fig. Care este situat pe o treaptă ridicată în scara valorilor sau a importanței; superior; deosebit, important; distins, măreț. ◊
Înaltă fidelitate = calitate a unor aparate sau sisteme electroacustice de a reda cât mai fidel semnalele sonore (înregistrate); hi.-fi. [
Var.:
nalt, -ă adj.] –
Lat. in altum.înalt (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)înált (înáltă), adj. –
1. Care se ridică mult în sus. –
2. De statură mare. –
3. Superior, eminent. –
4. (Înv.) Mîndru, trufaș. –
5. (
S. n.) Înălțime. –
Var. nalt, înnalt. Mr. (a)naltu, megl. nalt. Lat. altus (Pușcariu 802; Candrea-Dens., 836; REW 387; DAR),
cf. alb. naljtë, it.,
sp.,
port. alto, prov. aut, fr. haut, cat. alt. Prezența lui
în- a fost explicată diferit, ca reprezentant al
lat. in alto, adv. folosit ca
adj. (REW; DAR) sau ca influență a
vb. înălța (Pascu, I, 34). S-ar explica poate mai bine din rațiuni de fonetică sintactică, pe baza unor expresii ca
în altul (cerului), din alt, înțelese ca
în nalt, din nalt; ceea ce ar explica și preferința
pop. pentru forma
nalt, în loc de
înalt. Cf. ALR, I, 60.
Der. înălța (
mr. analțu, megl. nalț),
vb. (a ridica; a urca; a ridica în slăvi; a dura, a construi, a edifica;
refl., a se împăuna), care poate fi la fel de bine
der. intern de la
înalt, ca și un
lat. *
altiāre (Diez, I, 17; Pușcariu 803) sau *
inaltiāre (Candrea-Dens., 837; REW 385; DAR),
cf. it. alzare, sard. altsare, prov. aussar, fr. hausser, cat. alsar, sp. alzar, port. alcąr; înălțător, adj. (sublim);
înălțare, s. f. (ridicare; sărbătoare creștină care se ține la 40 de zile de Paști; mîndrie, trufie);
înălțător, s. n. (dispozitiv de ochire la puști, tunuri etc.);
înălțat, adj. (luminat, strălucit, titlu onorific);
înălțătură, s. f. (înălțime);
înălție, s. f. (
înv., Alteță);
înălțime, s. f. (distanță de la nivelul pămîntului pînă la un punct; Alteță);
preaînălța, vb. (a slăvi), din
sl. prĕvŭznosti, sec. XVI,
înv.;
preaînălțat, adj. (luminat).
înalt (Dicționaru limbii românești, 1939)înált și
nalt și (est)
nant, -ă adj. (lat.
in, în, și
altus, înalt, care e un part. d.
álere, a nutri; it. sp. pg.
alto, sic.
autu, fr.
haut, pv.
aut, cat.
alt. V.
aliment). Mare, care se ridică maĭ sus de cît [!] alțiĭ:
munte, copac, om înalt. Fig. Distins pin [!] rang, aŭgúst:
un înalt personagiŭ, o pozițiune înaltă. Superior, sublim:
cugetărĭ înalte. Muz. Ascuțit, de sus:
voce înaltă. S. n. fără pl.
În înaltu ceruluĭ, foarte sus, la mare înălțime.
înalt (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)înált adj. m.,
pl. înálți; f. înáltă, pl. înálteînalt (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)înalt a.
1. ridicat:
munte înalt; 2. fig. distins prin rang:
pozițiune înaltă;
3. mare de talie:
tânăr înalt; 4. superior, sublim:
gânduri înalte. [Lat ALTUS]. ║ n. înălțime:
în 'naltul cerului, văzduhul pământului POP.