idealism (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IDEALÍSM s. n. 1. Orientare în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conștiința, gândirea ca factor primordial, iar materia, natura, existența ca factor secund, derivat. ◊
Idealism obiectiv = idealism care concepe factorul spiritual pus la baza existenței ca o realitate de sine stătătoare, independentă de conștiința individuală.
Idealism subiectiv = idealism care identifică spiritul cu conștiința individuală, negând existența independentă de aceasta a realității materiale.
Idealism absolut = idealism care admite identitatea spirituală cu realitatea obiectivă.
2. (Rar) Caracterul omului idealist (
2). [
Pr.:
-de-a-] – Din
fr. idéalisme.idealism (Dicționar de neologisme, 1986)IDEALÍSM s.n. 1. Orientare fundamentală în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conștiința, ideea drept factor primordial, iar materia, natura, existența ca factor secund.
2. (
Rar) Urmărire dezinteresată a unui ideal. [Pron.
-de-a-. / < fr.
idéalisme].
idealism (Marele dicționar de neologisme, 2000)IDEALÍSM s. n. 1. orientare fundamentală în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conștiința, gândirea ca factor primordial, iar materia, existența obiectivă, ca factor secund, derivat. ♦ ~ obiectiv = idealism care concepe factorul spiritual, pus la baza existenței, ca o realitate independentă de conștiința individului; ~ subiectiv = idealism care identifică spiritul cu conștiința individuală, negând existența independentă a realității materiale; ~ absolut = idealism care admite identitatea spiritului cu realitatea obiectivă. 2. urmărire dezinteresată a unui ideal. 3. ~ fizic = denumire dată interpretării idealiste a unor concepte ale fizicii contemporane. (< fr.
idéalisme)
idealism (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)IDEALÍSM (‹
fr. {i})
s. n. 1. Atitudine exprimată prin urmărirea dezinteresată a unui ideal social, moral, estetic etc.
2. (
FILOZ.) Concepție potrivit căreia doar spiritul are existență reală; domeniile naturii și experienței sunt descrise ca reprezentări ale spiritului.
I. este opus
materialismului și
naturalismului. I. apare pentru prima oară la Platon, pentru care numai „ideile” sau „formele” constituie obiectul cunoașterii și au existență adevărată. În epoca modernă, Berkeley elaborează un
i. imaterialist, conform căruia lumea constă în spiritul infinit al lui Dumnezeu, spiritele finite și obiectele fizice fiind simple colecții de idei. Kant opune
i. de până la el, caracterizat ca „dogmatic”, un
i. transcendental sau
critic, arătând că obiectele exterioare nu se reduc la idei decât din perspectiva subiectului care poate percepe fenomenul. Fichte, Schelling și Hegel au modificat apoi filozofia kantiană în sensul unui
i. metafizic, susținând că întreaga realitate este o creație a spiritului. Hegel propune un
i. absolut (numit astfel pentru a-l deosebi de
i. subiectiv al lui Fichte și
i. obiectiv al lui Schelling).
3. (ESTETICĂ) (În opoziție cu realismul) Doctrină care propune ca scop al artei și literaturii exprimarea unei realități concepute ca frumoasă, exemplară sau ideală.
idealism (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)idealísm (-de-a-) s. n.idealism (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)idealism n. sistemă filozofică care neagă existența lucrurilor exterioare, acordând-o exclusiv cugetării.
idealism (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IDEALÍSM s. n. 1. Atitudine exprimată prin urmărirea dezinteresată a unui ideal social, moral, estetic.
2. (
Fil.) Concepție potrivit căreia doar spiritul are existență reală, celelalte domenii fiind descrise ca reprezentări ale spiritului.
3. (Rar) Caracterul omului idealist (
2). [
Pr.:
-de-a-] — Din
fr. idéalisme.