ia (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IA interj. 1. Cuvânt prin care se atrage atenția ascultătorului asupra unui îndemn care i se va adresa; ian!
2. Iată! iacă
1! uite! vezi! ian! ◊
Expr. Ia așa = numai așa, fără nici o intenție precisă.
3. Arată indiferența față de ceea ce urmează.
4. Introduce un răspuns.
Unde te duci? – Ia, până la colț. Cf. bg. ja.ia (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)ia conj. (reg., înv.) sau ... sau, ori ... ori.
ia (Marele dicționar de neologisme, 2000)-IÁ suf. „a trece printr-o stare”, „a produce ceva”, „a acționa prin intermediul”. (< fr.
-ier, cf.
lat. -iare)
ia (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ia interj. – Servește pentru a atrage atenție. Creație spontană. Coincide cu
sl. ja „și”,
sb.,
cr. ja „așa” (Cihac, II, 145, credea că
rom. provenea din
sl.),
mag. he (sursă a
rom., după Pascu, II, 95),
alb. ja, cf. sard. ea „iată”. După Philippide, II, 717, este o reducere de la
iacà. Multe
var.:
ian(i), iane, ien(e), mai ales în
Mold.;
iacă, interj. (de la
ia-că, deoarece
ia a fost interpretat ca un imperativ
ia (uită-te) că, interpretare greșită care apare și la
haide, s.v. (după Diez, I, 161,
iacă provine din
lat. ecce, ca
it. ecco; după Philippide,
Principii, 92; Iordan,
Dift., 49; REW 2822 și Buescu,
RPF, II, 331, din
lat. eccam, cf. Pascu, I, 102,
mr. iaca; după Philippide, II, 717 din
lat. eccum; după Scriban, din
sb. jako „imediat”):
iacătă, interj. (iată), în loc de
iacă-te, cu aceeași interpretate a
interj. ca verb (după Candrea, prin încrucișarea lui
iacă cu
iată);
iată, interj. pare reducere a lui
ia uite, cf. formulele
vulg. ioite, iote, iete, ietă (după DAR, Candrea și Scriban, din
sl. eto, bg. jato, cf. alb. jatë; cf. Procopovici,
Dacor., X, 72-79). Interpretarea generalizată a lui
iată, var. iacătă, ca
vb. a condus la formarea unei serii de hibride gramaticale;
ia(că)tă-mă, ia(că)tă-te etc. Această schimbare de categorie se explică ușor, mai ales dacă se are în vedere o mofonie cu
ia, imperativ de la
a lua.ia (Dicționar de argou al limbii române, 2007)ia, neamule! expr. v.
ia cu pâine, neamule!.ia (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)iá, pr. dem. – (pop.) Forma scurtă a pron. dem. aceasta, această: „În ia sară minunată” (Calendar 1980).
ia (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ia1 interj.ia (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ia2 vb. v. luaia (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ia ! int.
1. de îndemn (înaintea unui imperativ):
ia auzi ! 2. exprimă un ce firesc:
cine ești ! cine să fiu ? ia o țață săracă.... CR. [Cf. slav. ĬA, așa].
ia (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IA interj. 1. Cuvânt prin care se atrage atenția ascultătorului asupra unui îndemn care i se va adresa; ian!
2. Iată! iacă
1! uite! vezi! ian!
Expr. Ia așa = numai așa, fără nicio intenție precisă.
3. Arată indiferența față de ceea ce urmează.
4. Introduce un răspuns.
Unde te duci? – Ia, până la colț. —
Cf. bg. ja.