huruitură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HURUITÚRĂ, huruituri, s. f. Zgomot produs de ceva care huruie; huruială, huruit
1, hurduitură. [
Pr.:
-ru-i-. –
Var.:
uruitúră s. f.] –
Hurui +
suf. -tură.huruitură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)huruitúră (rar)
(-ru-i-) s. f.,
g.-d. art. huruitúrii; pl. huruitúri