huruit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HURUÍT1 s. n. Faptul de
a (se) hurui; huruitură, huruială, hurduitură. –
V. hurui.huruit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HURUÍT2, -Ă, huruiți, -te, adj. (
Reg.) Dărâmat, surpat. [
Var.:
huluít, -ă adj.] –
V. hurui.huruit (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)huruít s. n.