haiducie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HAIDUCÍE, haiducii, s. f. 1. Luptă armată a unor cete de haiduci (
1) împotriva asupritorilor, frecventă la sfârșitul Evului Mediu în țările românești și în Peninsula Balcanică.
2. Viață sau îndeletnicire de haiduc (
1).
3. Purtare, deprindere de haiduc (
1). –
Haiduc +
suf. -ie.haiducie (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))HAIDUCÍE, (2) haiducii, s. f. 1. Viață sau îndeletnicire de haiduc.
2. (Rar) Purtare, deprindere de haiduc. – Din
haiduc +
suf. -ie.haĭducie (Dicționaru limbii românești, 1939)haĭducíe f. Vĭață de haĭduc, banditizm [!] național contra dominațiuniĭ străine.
haiducie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)haiducíe s. f.,
art. haiducía, g.-d. art. haiducíei; pl. haiducíi, art. haiducíilehaiducie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)haiducie f.
1. vieață de haiduc:
s´au lăsat de popie, de s’au dat în haiducie POP.
2. fig. banditism:
haiducie literară.