grătar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GRĂTÁR, grătare, s. n. 1. Ansamblu de bare metalice paralele ori încrucișate sau placă de tablă găurită, alcătuind un dispozitiv folosit pentru înlesnirea pătrunderii aerului și înlăturarea cenușii în (sau din) instalațiile de ardere, pentru separarea de impurități a unor materii prime, pentru împiedicarea pătrunderii corpurilor străine în instalațiile hidrotehnice, pentru separarea bucăților mari de minereuri după mărime etc.
2. Obiect alcătuit din vergele metalice paralele, prinse într-un cadru (dreptunghiular), sau din aluminiu ondulat, pe care se frige carne, pește, ciuperci etc.;
p. ext. friptură astfel preparată. ◊
Loc. adj. La grătar = (despre carne, pește, ciuperci etc.) fript pe grătar (
2).
3. Obiect alcătuit din bare de lemn sau de fier paralele, servind drept ștergătoare pentru talpa încălțămintei.
4. Partea de deasupra ieslei, în formă de scară înclinată fixată de-a lungul peretelui, în care se pune fânul.
5. (
Tehn.) Grilă (
1). – Probabil
lat. *gratarium (<
*gratis = cratis).
grătar (Dicționaru limbii românești, 1939)grătár n., pl.
e (d.
gratie). O unealtă compusă din gratiĭ și care servește la fript carne, la ținut jaraticu [!] în sobă (ca să cadă jos cenușa), la șters picĭoarele pline de noroĭ ș. a.:
carne friptă la (saŭ
pe)
grătar. Vest. Corlată (de ținut fînu la ĭesle).
grătar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)grătár s. n.,
pl. grătáregrătar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)grătar n.
1. unealtă de fript carne sau pește pe cărbuni aprinși;
2. unealtă analogă:
grătar de cauciuc pentru ștersul tălpilor; 3. gratie de fier în gura sobei spre a străcura cenușa;
4. pirostrii mari pe patru picioare. [V.
gratie].