goz - explicat in DEX

goz (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
GOZ, gozuri, s. n. (Reg.; cu sens colectiv) Resturi nefolositoare de materii vegetale; p. gener. gunoi, murdărie. [Var.: gózură s. f.] – Din magh. gaz.

goz (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
goz (-oáze), s. n. – 1. Rest, reziduu. – 2. (Înv.) Ticăloșie, fărădelege. – Var. goază, gozură. Mag. gaz (DAR). – Der. gozărău, s. n. (gunoi); gozamete, s. m. (gunoi), din mag. gazamatya; gozorar, s. m. (gunoier); gozar, s. m. (Trans., persoană care face trafic cu reziduurile din minele de aur).

goz (Dicționaru limbii românești, 1939)
goz n., pl. urĭ (ung. gaz, gunoĭ). Trans. Gunoĭ: dă gozu afară din casă. Vechĭ. Sfărămătură [!] de cereale orĭ de puĭe: vezĭ gozu din ochĭu altuĭa și nu vezĭ bîrna din ochĭu tăŭ. Pl. Zoană, curătură, codină, sfărămăturĭ de cereale rămase de la treĭerat (care se daŭ găinilor). – Și gózură, f. (Săm. 4, 689) și goază (Mold.). În Suc. (Șez. 32, 108), gozomete, n. pl., gunoaĭe. V. tîrnomeată.

goz (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
goz, -uri, s.n. – Rest, gunoi, mizerie: „Curțile le măturară, / Gozu-n poale că-l luară” (Calendar 1980: 134). – Din magh. gaz „buruiană„.

goz (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
goz (reg.) s. n., pl. gózuri

goz (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
goz n. Mold. pleava grânelor vânturate ce servă de nutreț porcilor și găinilor. [Ung. GAZ, gunoiu].