ghem (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ghem (ghéme), s. n. –
1. Obiect de formă rotundă, rezultat din depănarea unor fire. –
2. Cocoloș, bulgăre. –
3. Al treilea compartiment al stomacului rumegătoarelor. –
Mr. gl’om, gl’em, megl.,
istr. gl’em. Lat. glǒmus, prin intermediul unei forme
pop. *
glemus (Miklosich,
Consonantismus, II, 59; Densusianu,
Filologie, 447; Pușcariu 711; Candrea-Dens., 734; REW 3801; DAR; Philippide, II, 643; Iordan,
ZRPh., LVI, 230; Graur,
Revue de Philologie, XI, 267; Rosetti, I, 57),
cf. alb. ljëms, it. ghiomo (
ven. gemo). Totuși, modificarea vocalismului s-ar putea explica și ca rezultat specific limbii
rom., pe baza lui *
ghiom, cf. mr. gl’om, it. ghiomo, prin intermediul unei asimilări produse la
pl. *
ghiome ›
gheme. Cf. sl. glenŭ, pol. glon, pe care Berneker 301 le derivă de la același etimon
lat. Der. ghemotoc, s. n. (ghem, cocoloș; obiect mototolit), cu
var. etimologice
ghiomotoc și cele expresive
ghemoltoc, glomotoc, ciomîltoc; ghemui, vb. (a ghemotoci, a face ghem);
ghemoșat, adj. (strîns, ghemuit);
ghemejat, adj. (ghemuit);
ghemîrdîc (
var. ghemîrdoc),
s. m. (mucos, țînc, puști), cu
suf. expresiv;
înghemui, vb. (a ghemui; a îngrămădi), al cărui ultim sens, care apare la unii scriitori moderni, de
ex. la Bassarabescu, pare urmarea unei confuzii cu
înghesui; (în)ghemuială, s. f. (acțiunea de a ghemui);
ghibirdic (
var. ghibizdoc),
s. m. (pitic, năpîrstoc), formație paralelă lui
ghimîrdic, cu o confuzie între
ghem și
gheb; ghibiroancă, s. f. (cartof);
ghibirdeci, s. m. (pitic, pigmeu).