fală (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FÁLĂ s. f. 1. Trufie, îngâmfare; orgoliu.
2. Motiv de a se mândri cu ceva sau cu cineva; mândrie. ◊
Loc. vb. (
Pop.)
A-i fi cuiva fală (cu cineva sau cu ceva) = a se mândri (cu cineva sau cu ceva).
3. Strălucire, măreție; pompă
2.
4. Glorie, faimă, renume. – Din
sl. hvala.fală (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fálă s. f. –
1. Glorie. –
2. Pompă, fast, strălucire. –
3. Splendoare, măreție. –
4. Mîndrie, îngîmfare, trufie. –
Var. (
înv. hvală, hfală). –
Megl. falbă. Sl. chvala (Cihac, II, 107; Miklosich,
Slaw. Elem., 51),
cf. bf.
fal(ba), sb. fala. În
megl. direct din
bg. Sec. XVII. –
Der. făleț, adj. (mîndru, trufaș),
cf. sl. hvalĭcĭ, înv. și în
Trans. de Vest;
făli, vb. (
înv., a slăvi;
refl., a se lăuda, a se mîndri), din
sl. hvaliti, cf. sb. faliti, bg. falim; fălie, s. f. (
înv., fast, pompă;
înv., orgoliu);
falnic, adj. (glorios; fastuos, magnific; mîndru, trufaș);
fălnicie, s. f. (orgoliu, vanitate);
fălos, adj. (fastuos; orgolios, mîndru; încrezut);
făloși, vb. refl. (a se lăuda);
făloșenie, s. f. (lăudăroșenie);
fulău, s. m. (lăudăros, fanfaron; romaniță-puturoasă, Anthemis cotula), de la
făli cu -
ău, ca
mîncău, țingău, fugău, etc. (după Tiktin, din
mag. faló „mîncău”; după Lacea,
Dacor., V, 399, din
mag. füll „ureche”; DAR îl consideră necunoscut).
Cf. pohvală.fală (Dicționaru limbii românești, 1939)fálă f. fără pl. (vsl.
hvala, laudă; bg.
fala, rut.
falá, hvalá; ung.
hala, mulțămire [!]. V.
scofală). Vechĭ (
hvală). Laudă.
Azĭ. Glorie, mîndrie:
acest om e fala țăriĭ. Trufie, fudulie, fanfaronadă, ostentațiune:
acest om cheltuĭește numaĭ de fală.fală (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fálă s. f.,
g.-d. art. fáleifală (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fală f. rezultatul fălirii (legitime sau exagerate):
1. mândrie mare, glorie:
bărbații mari sunt fala națiunii; 2. paradă, ostentațiune:
o face de fală. [Slav. HVALA].
fală (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)FÁLĂ s. f. 1. Trufie, îngâmfare; orgoliu.
2. Motiv de a se mândri cu ceva sau cu cineva; mândrie. ◊
Loc. vb. (
Pop.)
A-i fi cuiva fală (cu cineva sau cu ceva) = a se mândri (cu cineva sau cu ceva).
3. Strălucire, măreție; pompă
2.
4. Glorie, faimă, renume. — Din
sl. hvala.