făină (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)făínă (făínuri), s. f. – Pulbere obținută prin măcinarea boabelor de cereale. –
Var. (
înv.)
fărină, (Banat)
fănină. Mr.,
megl. fărină, istr. farirę. Lat. farῑna (Pușcariu 572; REW 3197; Candrea,
Éléments, 48; Rosetti,
Rhotacisme, 20; DAR), prin intermediul fazelor atestate de
var., rezultat al asimilării
r-n ›
n-n și al disimilării corespunzătoare;
cf. vegl. faraina, it. farina, prov. farina, fr. farine, sp. harina, port. farinha. Der. faina, vb. (a acoperi cu făină);
făinar, s. m. (fabricant sau vînzător de făină), care, după Pușcariu 573 ar fi reprezentant direct al
lat. farῑnarius, ipoteză abandonată în DAR;
făinar, s. n. (ladă sau depozit de făină);
făinăreasă, s. f. (făinar);
făinărie, s. f. (magazin de făină);
făineală, s. f. (dare prin făină; sulemenire; bătaie);
făinos, adj. (ca făina), care, după Pușcariu 574 și DAR provine direct din
lat. farinosus; făinoșa, vb. refl. (a deveni făinos; a se pudra, a se sulemeni);
înfăina (
var. înfăinoșa),
vb. (a da prin făină; a pudra; a bate).