extrem (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)EXTRÉM, -Ă, extremi, -e, adj.,
subst. I. Adj. 1. Foarte mare, exagerat. ◊
Loc. adv. La extrem = până la ultima limită, peste măsură. ♦ (Adverbial; urmat de determinări introduse prin
prep. „de”, formează superlativul) Foarte, prea, extraordinar de...
2. Foarte grav. ♦ (Despre mijloace terapeutice, soluții, remedii etc.) Foarte energic, întrebuințat numai în împrejurări deosebit de grave; radical, drastic.
3. Așezat în punctul cel mai îndepărtat, la capăt, la vârf, la margine.
4. Care are cea mai mare sau cea mai mică dintre valorile pe care le poate avea o mărime.
II. S. f. 1. Margine, limită, capăt (foarte îndepărtat) ◊
Expr. A trece de la (sau
a cădea dintr-)
o extremă la (sau
într-)
alta = a trece de la o atitudine (exagerată) la alta opusă (dar tot exagerată). ♦
Extremă dreaptă (sau
stângă) = partid sau fracțiune politică dintr-un partid, dintr-o adunare etc., care se situează pe poziții extremiste de dreapta (sau de stânga); parte ultraradicală, exagerată de dreapta (sau de stânga) a spectrului politic.
2. Valoarea cea mai mare sau cea mai mică a unei mărimi.
3. Jucător care ocupă locul lateral cel mai înaintat din stânga sau din dreapta într-o echipă de fotbal, de handbal sau de hochei.
III. (
Mat.)
1. S. m. Primul și ultimul termen al unei proporții.
2. S. n. Maximul sau minimul unei funcții. – Din
fr. extrême, lat. extremus.