exclama (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)EXCLAMÁ, exclám, vb. I.
Tranz. A rosti ceva cu ton ridicat (și prelungit), ca urmare a unei stări afective puternice; a striga. – Din
fr. exclamer, lat. exclamare.exclama (Dicționar de neologisme, 1986)EXCLAMÁ vb. I. tr. A scoate o exclamație; a striga. [P.i.
exclám, 3,6
-mă, var.
esclama vb. I. / < fr.
exclamer, lat.
exclamare].
exclama (Marele dicționar de neologisme, 2000)EXCLAMÁ vb. tr. a scoate o exclamație; a striga. (< fr.
exclamer, lat.
exclamare)
exclama (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)exclamá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
exclámăexclamà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)exclamà v. a scoate exclamațiuni.
exclama (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)EXCLAMÁ, exclám, vb. I.
Tranz. A rosti ceva cu ton ridicat (și prelungit), ca urmare a unei stări afective puternice; a striga. — Din
fr. exclamer, lat. exclamare.