excepție (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)EXCÉPȚIE, excepții, s. f. 1. Abatere de la regula generală; ceea ce nu se supune normei generale. ◊
Expr. Cu excepția... = afară de...
Fără excepție = fără deosebire.
2. Abatere îngăduită de lege de la aplicarea anumitor norme juridice.
3. Mijloc de apărare într-un litigiu, tinzând fie la amânarea soluționării acestuia, fie la înlăturarea pretențiilor reclamantului, fără a se intra în examinarea litigiului. – Din
fr. exception, lat. exceptio.excepție (Dicționar de neologisme, 1986)EXCÉPȚIE s.f. 1. Ceea ce nu se conformează unei reguli generale; abatere de la o normă (generală); ceea ce nu este obișnuit, normal. ◊
Cu excepția = afară de...;
fără excepție = fără deosebire.
2. Mijloc de apărare în justiție care tinde să schimbe soluționarea cazului sau să atace forma de judecată. [Gen.
-iei, var.
escepțiune, excepțiune s.f. / cf. fr.
exception, lat.
exceptio].
excepție (Marele dicționar de neologisme, 2000)EXCÉPȚIE s. f. 1. ceea ce nu se conformează unei reguli generale; abatere de la o normă (generală); o complement circumstanțial de ~ = complement care desemnează obiectul sau faptul ce exprimă o excepție în raport cu subiectul, cu numele predicativ sau cu complementul; propoziție de ~ = propoziție circumstanțială care corespunde complementului circumstanțial de excepție; cu ă = afară de...; fără ~ = fără deosebire; de ~ = excepțional. 2. mijloc de apărare în justiție care tinde să schimbe soluționarea cazului sau să atace forma de judecată. (< fr.
exception, lat.
exceptio)
excepție (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)excépție (-ți-e) s. f.,
art. excépția (-ți-a), g.-d. art. excépției; pl. excépții, art. excépțiile (-ți-i-)excepție (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)EXCÉPȚIE, excepții, s. f. 1. Abatere de la regula generală; ceea ce nu se supune normei generale. ◊
Expr. Cu excepția... = afară de...
Fără excepție = fără deosebire.
2. Abatere îngăduită de lege de la aplicarea anumitor norme juridice.
3. Mijloc de apărare într-un litigiu, tinzând fie la amânarea soluționării acestuia, fie la înlăturarea pretențiilor reclamantului, fără a se intra în examinarea litigiului. — Din
fr. exception, lat. exceptio.