epigon (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)EPIGÓN, epigoni, s. m. Scriitor (de valoare minoră) care imită mijloacele de expresie specifice unui mare scriitor, unui curent sau unei școli literare de prestigiu. ♦ Urmaș, succesor (lipsit de valoare). – Din
germ. Epigone, fr. épigone.epigon (Dicționar de neologisme, 1986)EPIGÓN s.m. 1. Denumire dată fiilor celor șapte comandanți care au pierit la asediul Tebei. ♦ Diadoh.
2. (
Adesea ironic) Descendent, urmaș (inferior predecesorilor); scriitor minor din faza de declin a unei școli literare. [< fr.
épigone, it.
epigono, cf. gr.
epigonos – descendent].
epigon (Marele dicționar de neologisme, 2000)EPIGÓN s. m. 1. denumire dată fiilor celor șapte comandanți la asediul Tebei. ◊ diadoh. 2. urmaș lipsit de orginalitate, inferior predecesorilor; scriitor minor din faza de declin a unei școli literare. 3. (biol.) descendent al unui tip animal care prezintă variație în formă. (< germ.
Epigone, fr.
épigone, lat.
epigonus, gr.
epigonos)
epigon (Dicționaru limbii românești, 1939)*epigón m. (vgr.
epí-gonos, născut pe urmă).
Mit. Eroŭ din număru celor care aŭ făcut a doŭa expedițiune contra Tebeĭ, fiiĭ celor șapte căpiteniĭ [!] care aŭ făcut-o pe cea dintîĭ.
Fig. Urmaș maĭ puțin ilustru al unor părințĭ iluștri.
epigon (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)epigón s. m.,
pl. epigóniepigon (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)EPIGÓN, epigoni, s. m. Scriitor (de valoare minoră) care imită mijloacele de expresie specifice unui mare scriitor, unui curent sau unei școli literare de prestigiu. ♦ Urmaș, succesor (lipsit de valoare). — Din
germ. Epigone, fr. épigone.