durdui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DURDUÍ, pers. 3
dúrduie, vb. IV. (
Reg.)
1. Intranz. A dudui (
2), a hurui.
2. Tranz. fact. A zgudui, a cutremura. –
Cf. dudui.durdui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)durduí (a ~) (
reg.)
vb.,
ind. prez. 3
dúrduie, imperf. 3
sg. durduiá; conj. prez. 3
să dúrduiedurdui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DURDUÍ, pers. 3
dúrduie, vb. IV. (
Reg.)
1. Intranz. A dudui (2), a hurui.
2. Tranz. fact. A zgudui, a cutremura. —
Cf. dudui.durduì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)durduì v. V.
duruì: durduind sosiau călări EM.
durduĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)dúrduĭ, a -
í v. intr. (imitativ d.
dur-dur, huĭetu pașilor greĭ și îndesațĭ. V.
dîrdîĭ și
duduĭ). Tropoĭesc îndesat, vorbind de o mulțime care vine, de o mașină care duduĭe ș.a.:
mașina, pămîntu durduĭe.