durduĭ - explicat in DEX

durdui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DURDUÍ, pers. 3 dúrduie, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A dudui (2), a hurui. 2. Tranz. fact. A zgudui, a cutremura. – Cf. dudui.

durdui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
durduí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 dúrduie, imperf. 3 sg. durduiá; conj. prez. 3 să dúrduie

durdui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DURDUÍ, pers. 3 dúrduie, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A dudui (2), a hurui. 2. Tranz. fact. A zgudui, a cutremura. — Cf. dudui.

durduì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
durduì v. V. duruì: durduind sosiau călări EM.

durduĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
dúrduĭ, a -í v. intr. (imitativ d. dur-dur, huĭetu pașilor greĭ și îndesațĭ. V. dîrdîĭ și duduĭ). Tropoĭesc îndesat, vorbind de o mulțime care vine, de o mașină care duduĭe ș.a.: mașina, pămîntu durduĭe.