dumica (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DUMICÁ, dumíc, vb. I.
Tranz. (
Pop.)
1. A sfărâma, a rupe, a tăia în bucățele, a fărâmița un aliment; (în special) a mesteca în gură un aliment.
2. A tăia pe cineva în bucăți; a ciopârți;
p. ext. a distruge, a nimici. [
Prez. ind. acc. și:
dúmic]. – Probabil
lat. *demicare (<
mica „bucățică, fărâmitură”).
dumica (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dumicá (-c, -át), vb. – A sfărîma, a fărîmița, a tăia în bucățele. –
Mr. dińic, dińicari. Lat. *
dēmῑcāre, de la
mῑca „bucățică”,
cf. mică (Pușcariu 499; Candrea-Dens., 1095; REW 2551; Rosetti, I, 166, care greșește propunînd
lat. demicāre „a lupta”). Rezultatul normal,
demicāre sau
dimicare (atestat în
sec. XVII) a fost disimilat.
Cf. formația paralelă din
fr. émittier ‹
mie ‹
lat. mica. După Cihac, II, 94, din
slov.,
ceh. demikát, mag. domika „terci”; este însă mai probabil ca aceste cuvinte să provină din
rom. (
cf. Scriban). –
Der. dumicat, s. m. (fărîmă; îmbucătură).
dumica (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dumicá (a ~) (
pop.)
vb.,
ind. prez. 3
dumícă/dúmicădumicà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dumicà v.
1. a fărăma în bucăți;
2. se zice în special de pâinea sau de mămăliga fărâmată în lapte. [Vechiu-rom.
demica = lat. *DEMICARE (din MICA, fărâmă)].
dumica (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DUMICÁ, dumíc, vb. I.
Tranz. (
Pop.)
1. A sfărâma, a rupe, a tăia în bucățele, a fărâmița un aliment; (în special) a mesteca în gură un aliment.
2. A tăia pe cineva în bucăți; a ciopârți;
p. ext. a distruge, a nimici. [
Prez. ind. acc. și:
dúmic]. — Probabil
lat. *demicare (<
mica „bucățică, farâmitură”).