duelgiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DUELGÍU, duelgii, s. m. (
Înv.) Persoană care are mania de a se duela, care se duelează cu orice prilej. [
Pr.:
du-el-] –
Duel +
suf. -giu.duelgiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)* duelgíŭ m. (d.
duel și suf. turc.
-giŭ),
Fam. Duelist, spadasin. Bonjurist, revuluționar. – V.
pantalonar.duelgiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)duelgíu (
înv.)
(du-el-) s. m.,
art. duelgíul; pl. duelgíi, art. duelgíii (-gi-ii)duelgiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)duelgiu m. alt nume dat bonjuriștilor (după obiceiul lor de a se bate în duel):
duelgii... te amenință cu pistolul AL.
duelgiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DUELGÍU, duelgii, s. m. (
Înv.) Persoană care are mania de a se duela, care se duelează cu orice prilej. [
Pr.:
du-el-] —
Duel +
suf. -giu.