domeniu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DOMÉNIU, domenii, s. n. 1. Proprietate funciară feudală întinsă, care a stat la baza societății medievale în Europa Apuseană.
2. Sector al unei științe, al unei arte; sferă de activitate.
3. (
Mat.) Mulțime de puncte situate pe o dreaptă, pe o suprafață, în spațiu, caracterizată prin aceea că pentru fiecare punct există o vecinătate a lui cuprinsă în mulțime și prin faptul că oricare pereche de puncte din mulțime se pot uni printr-o linie poligonală cuprinsă în acea mulțime.
4. (
Fiz.) Interval de valori pentru care poate fi folosit un instrument dat de măsură. – Din
fr. domaine. Cf. lat. dominium.domeniuDOMÉNIU, doménii, s. m.
3. (Mat.) ~ ♦
Domeniu integral = inel (
6), în care operația de înmulțire este comutativă, care conține un element neutru față de operația de înmulțire și în care nu există nici o pereche de elemente nenule al căror produs să fie nul. ◊
Mulțimea numerelor întregi față de operațiile de adunare și înmulțire formează un domeniu integral. [
MW]
domeniu (Dicționar de neologisme, 1986)DOMÉNIU s.n. 1. Bunuri imobiliare (pământ, construcții etc.) aparținând unui stat, unui suveran sau unui moșier.
2. Sector al unei arte, al unei științe, al unei activități etc.
3. (
Mat.) Porțiune delimitată pe o curbă, o suprafață sau într-un spațiu. [Pron.
-niu. / < lat.
dominium, cf. fr.
domaine, it.
dominio].
domeniu (Marele dicționar de neologisme, 2000)DOMÉNIU s. n. 1. bunuri imobiliare (pământ, construcții etc.) aparținând unui stat, unui suveran sau unui moșier. 2. sector al unei arte, științe, activități. 3. (mat.) mulțime de puncte situate pe o dreaptă, pe o suprafață sau un spațiu, caracterizată prin aceea că pentru fiecare punct există o vecinătate a lui cuprinsă în mulțime, iar oricare pereche de puncte din mulțime se poate uni într-o curbă cuprinsă în acea mulțime. 4. interval de valori pentru un instrument de măsură. (< fr.
domaine, lat.
dominium)
domeniu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)doméniu [
niu pron. nyu]
s. n.,
art. doméniul; pl. doménii, art. doméniile (-ni-i-)domeniu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)domeniu n.
1. totalitatea moșiilor, viilor, pădurilor, clădirilor, cari compun proprietatea fonciară aparținând aceluiaș proprietar;
2. tot ce îmbrățișează o artă, o știință:
domeniul industriei; 3. bunurile Statului:
domeniul Coroanei, ministrul domeniilor.domeniu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DOMÉNIU, domenii, s. n. 1. (În Evul Mediu) Proprietate funciară formată din rezerva seniorială, din pământurile țăranilor dependenți etc., care a constituit celula economică de bază în Europa Apuseană.
2. Sector al unei științe, al unei arte; sferă de activitate.
3. (
Mat.) Mulțime de puncte situate pe o dreaptă, pe o suprafață, în spațiu, caracterizată prin aceea că pentru fiecare punct există o vecinătate a lui cuprinsă în mulțime și prin faptul că oricare două puncte din mulțime se pot uni printr-o linie poligonală cuprinsă în acea mulțime.
4. (
Fiz.) Interval de valori pentru care poate fi folosit un instrument dat de măsură. — Din
fr. domaine. Cf. lat. dominium.domeniŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)* doméniŭ n. (fr.
domaine, d. lat.
dominicus, -a, -um, al stăpînuluĭ,
dominus, domn, stăpîn;
dominium, proprietate, it.
dominio). Proprietate fonciară (viĭ, pădurĭ, locurĭ, case ș.a.), moșie:
domeniu statuluĭ, coroneĭ, particularilor. Fig. Întindere, teren al uneĭ științe saŭ arte:
domeniu literaturiĭ. A cădea în domeniu public, se zice despre o carte saŭ invențiune care, după un anumit șir de anĭ, poate fi reprodusă și vîndutăde orĭ-cine. – Maĭ bine
dominiŭ, ca
condominiŭ.