dojeni (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DOJENÍ, dojenesc, vb. IV.
Tranz. și
refl. (recipr.) A(-și) face observații moralizatoare; a (se) mustra, a (se) certa. – Din
sl. dognati, doženon.dojeni (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dojení (-nésc, -ít), vb. – A mustra, a certa.
Sl. dognati, doženǫ „a lua”, de la
gnati, goniti „a urmări” (Miklosich,
Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 99),
cf. goni, și
ceh. doženiti „a urmări”. –
Der. dojană, s. f. (ceartă, mustrare), deverbal;
dojenitor, adj. (care dojenește).
dojeni (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dojení (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. dojenésc, imperf. 3
sg. dojeneá; conj. prez. 3
să dojeneáscădojeni (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DOJENÍ, dojenesc, vb. IV.
Tranz. și
refl. (recipr.) A(-și) face observații moralizatoare; a (se) mustra, a (se) certa. — Din
sl. dognati, doženon.dojenì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dojenì v. a mustra pe cineva. [Slav. DOJENÕ, a prigoni].