dimineață (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DIMINEÁȚĂ, dimineți, s. f.,
adv. 1. S. f. Partea de la început a zilei (din zori până la prânz). ◊
Loc. adj. și adv. De dimineață =
a) (care are loc) în partea de la început a zilei, în zori, (foarte) devreme;
b) (care are loc) din momentul când începe ziua, de când se face ziuă.
Ziua bună se cunoaște de dimineață. ◊
Loc. adv. (
Pop.)
În faptul dimineții = în zori de zi. ◊
Expr. Bună dimineața! sau (
pop.)
dimineața bună! formulă de salut, la întâlnire, în timpul dimineții.
A umbla cu bună dimineața =
a) a umbla cu colindul în dimineața (sau în ajunul) Crăciunului;
b) (glumeț și
ir.) a umbla fără treabă (pe la vecini).
2. Adv. (În forma
dimineața) În timpul dimineții (
1). ◊ (În forma
dimineață, după adverbele de timp „azi”, „mâine”, „poimâine”, „ieri”, „alaltăieri”)
Plouă de ieri dimineață. ♦ În fiecare dimineață (
1). ♦ (În forma
dimineață precedat de adverbele „mai”, „foarte”, „tare” și uneori de
prep. „de”) Mai (sau foarte) devreme. – Din
loc. adv. de4 *mâneață (<
lat. *manitia).
Cf. (pentru formă)
deseară.