dimineață (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DIMINEÁȚĂ, dimineți, s. f.,
adv. 1. S. f. Partea de la început a zilei (din zori până la prânz). ◊
Loc. adj. și adv. De dimineață =
a) (care are loc) în partea de la început a zilei, în zori, (foarte) devreme;
b) (care are loc) din momentul când începe ziua, de când se face ziuă.
Ziua bună se cunoaște de dimineață. ◊
Loc. adv. (
Pop.)
În faptul dimineții = în zori de zi. ◊
Expr. Bună dimineața! sau (
pop.)
dimineața bună! formulă de salut, la întâlnire, în timpul dimineții.
A umbla cu bună dimineața =
a) a umbla cu colindul în dimineața (sau în ajunul) Crăciunului;
b) (glumeț și
ir.) a umbla fără treabă (pe la vecini).
2. Adv. (În forma
dimineața) În timpul dimineții (
1). ◊ (În forma
dimineață, după adverbele de timp „azi”, „mâine”, „poimâine”, „ieri”, „alaltăieri”)
Plouă de ieri dimineață. ♦ În fiecare dimineață (
1). ♦ (În forma
dimineață precedat de adverbele „mai”, „foarte”, „tare” și uneori de
prep. „de”) Mai (sau foarte) devreme. – Din
loc. adv. de4 *mâneață (<
lat. *manitia).
Cf. (pentru formă)
deseară.dimineață (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dimineáță (-éțe), s. f. – Partea de început a zilei, cuprinsă între răsăritul soarelui și prînz. –
Mr. dimineață, dumneață, megl. dimineațata, istr. demaręțę. Lat. mane (Pușcariu 1083), fie prin intermediul unei compuneri *
de mane cu
suf. -eață (Pascu,
Suf., 29; Iordan,
Dift., 56), fie de la un
lat. *
demanities sau *
demanitia (Lambrior 100; Candrea-Dens., 1117; REW 2458; Tiktin; Candrea). Compunerea *
de mane este atestată de
it. domani, fr. demain, cat. dema. Rezultatul normal a fost
demîneață (
sec. XVI-XVII), care a suferit apoi o asimilație.
Comp. disdedimineață (
înv.,
dinz(i)dedimineață),
adv. (din zori), se consideră ca fiind compus cu *
de ipso, cf. ins, adins (Pușcariu 504; Tiktin; Candrea; Scriban). Totuși, Pușcariu,
ZRPh., XXXVII, 112 și REW 2458 au preferat mai apoi cu
de zi de dimineață. Mai curînd este ultima urmă a unui cuvînt dispărut,
dis, conservat în
mr. dis „jumătate” (‹
lat. divisus, după Pascu, I, 76),
cf. mr. tu disa di cale „la jumătatea drumului”. În acest caz,
dis de dimineață ar însemna „la mijlocul dimineții”, cu semantismul alterat modern.
Cf. disdenoapte (
var. dins(ă)denoapte), care apare, ca
dis(de)dimineață, în
sec. XVII.
dimineață (Dicționaru limbii românești, 1939)dimineáță f., pl.
ețĭ (vechi
demă-, demî-, demineață, și
mîneață, d.
mine). Timpu cînd răsare soarele.
Pin ext. Timpu de la răsăritu soareluĭ pînă la amează
Azĭ dimineață, dimineața zileĭ în care sîntem.
Buna dimineața (îld.
bună dimineață, subînț.
îțĭ doresc), formulă de salutare dimineață.
Des de dimineață. V.
dins. Adv.
Dimineața, în timpu diminețeĭ.
dimineață (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dimineáță s. f.,
g.-d. art. diminéții; pl. diminéțidimineață (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dimineață f. timpul de când răsare soarele până la amiazi. [Lat. *DEMANITIA (din MANE, dimineață)].
dimineață (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DIMINEÁȚĂ, dimineți, s. f.,
adv. 1. S. f. Partea de la început a zilei (din zori până la prânz). ◊
Loc. adj. și adv. De dimineață =
a) (care are loc) în partea de la început a zilei, în zori, (foarte) devreme;
b) (care are loc) din momentul când începe ziua, de când se face ziuă.
Ziua bună se cunoaște de dimineață. ◊
Loc. adv. (
Pop.)
În faptul dimineții = în zori de zi. ◊
Expr. Bună dimineața! sau (
pop.)
dimineața bună! formulă de salut, la întâlnire, în timpul dimineții.
A umbla cu bună dimineața =
a) a umbla cu colindul în dimineața (sau în ajunul) Crăciunului;
b) (glumeț și
ir.) a umbla fară treabă (pe la vecini).
2. Adv. (În forma
dimineața) În timpul dimineții (1). ◊ (În forma
dimineață, după adverbele de timp „azi”, „mâine”, „poimâine”, „ieri”, „alaltăieri”)
Plouă de ieri-dimineață. ♦ În fiecare dimineață (1). ♦ (În forma
dimineață precedat de adverbele „mai”, „foarte”, „tare” și uneori de
prep. „de”) Mai (sau foarte) devreme. —
Lat. *demanitia.