detuna (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DETUNÁ, detun, vb. I.
1. Intranz. (La
pers. 3) A face un zgomot ca al tunetului; a bubui;
p. ext. a răsuna. ♦
Tranz. (Rar) A face să răsune.
2. Intranz. Fig. (Despre oameni) A-și manifesta mânia în mod zgomotos.
3. Intranz. și
tranz. (La
pers. 3) A trăsni.
4. Tranz. (Adesea
fig.) A zdrobi, a nimici; a nărui. –
Lat. detonare.detuna (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)detuná (detún, detunát), vb. –
1. A fulgera, a cădea trăznetul
[1] pe un obiect. –
2. A dărîma, a nărui, a doborî. –
3. A exploda.
Lat. detǒnāre (Pușcariu 530; Tiktin; Candrea; Scriban). REW 2609 crede că este vorba despre o formație
neol., ceea ce nu este adevărat decît pentru ultimul sens al cuvîntului
rom.; de altfel, este cuvînt tradițional și cu desăvîrșire popular. –
Der. detunătură, s. f. (trăznet
[1]);
detunător, adj. (bubuitor);
detunător, s. n. (mecanism care provoacă explozia), din
fr. détonateur. Cf. tuna și toponimul
Detunata.detuna (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)detuná (a ~) (a bubui)
vb.,
ind. prez. 3
detúnădetunà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)detunà v.
1. a tuna tare, a răsuna cu sgomot:
tunurile crunte ca tunete detună Al.
2. a trăsni, a lovi cu fulgerul;
3. a face explozie. [Lat. DETONARE].
detuna (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DETUNÁ, detún, vb. I.
1. Intranz. (La
pers. 3) A face un zgomot ca al tunetului; a bubui;
p. ext. a răsuna. ♦
Tranz. (Rar) A face să răsune.
2. Intranz. Fig. (Despre oameni) A-și manifesta mânia în mod zgomotos.
3. Intranz. și
tranz. (La
pers. 3) A trăsni.
4. Tranz. (Adesea
fig.) A zdrobi, a nimici; a nărui. —
Lat. detonare.