detunà - explicat in DEX

detuna (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DETUNÁ, detun, vb. I. 1. Intranz. (La pers. 3) A face un zgomot ca al tunetului; a bubui; p. ext. a răsuna. ♦ Tranz. (Rar) A face să răsune. 2. Intranz. Fig. (Despre oameni) A-și manifesta mânia în mod zgomotos. 3. Intranz. și tranz. (La pers. 3) A trăsni. 4. Tranz. (Adesea fig.) A zdrobi, a nimici; a nărui. – Lat. detonare.

detuna (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
detuná (detún, detunát), vb. – 1. A fulgera, a cădea trăznetul^[1] pe un obiect. – 2. A dărîma, a nărui, a doborî. – 3. A exploda. Lat. detǒnāre (Pușcariu 530; Tiktin; Candrea; Scriban). REW 2609 crede că este vorba despre o formație neol., ceea ce nu este adevărat decît pentru ultimul sens al cuvîntului rom.; de altfel, este cuvînt tradițional și cu desăvîrșire popular. – Der. detunătură, s. f. (trăznet^[1]); detunător, adj. (bubuitor); detunător, s. n. (mecanism care provoacă explozia), din fr. détonateur. Cf. tuna și toponimul Detunata.

detuna (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
detuná (a ~) (a bubui) vb., ind. prez. 3 detúnă

detunà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
detunà v. 1. a tuna tare, a răsuna cu sgomot: tunurile crunte ca tunete detună Al. 2. a trăsni, a lovi cu fulgerul; 3. a face explozie. [Lat. DETONARE].

detuna (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DETUNÁ, detún, vb. I. 1. Intranz. (La pers. 3) A face un zgomot ca al tunetului; a bubui; p. ext. a răsuna. ♦ Tranz. (Rar) A face să răsune. 2. Intranz. Fig. (Despre oameni) A-și manifesta mânia în mod zgomotos. 3. Intranz. și tranz. (La pers. 3) A trăsni. 4. Tranz. (Adesea fig.) A zdrobi, a nimici; a nărui. — Lat. detonare.