destoinicie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DESTOINICÍE s. f. Însușirea de a fi destoinic; aptitudine, capacitate, pricepere, iscusință. –
Destoinic +
suf. -ie.destoinicie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)destoinicíe s. f.,
art. destoinicía, g.-d. destoinicíi, art. destoinicíeidestoinicie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)destoinicie f. aptitudine, capacitate.
destoinicie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DESTOINICÍE s. f. Însușirea de a fi destoinic; aptitudine, capacitate, pricepere, iscusință. —
Destoinic +
suf. -ie.destoĭnicie (Dicționaru limbii românești, 1939)destoĭnicíe f. (d.
destoĭnic).
Vechĭ. Vrednicie.
Azĭ. Capacitate, aptitudine. – Maĭ vechĭ
dost-, moștenire.