destoinic - explicat in DEX

destoinic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DESTÓINIC, -Ă, destoinici, -ce, adj. (Despre oameni și acțiunile lor). 1. Vrednic, merituos. ♦ Isteț, îndemânatic. 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv) Capabil; p. ext. în măsură (să facă ceva); competent. – Cf. sl. dostoinŭ.

destoinic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
destóinic (destóinică), adj. – Capabil, vrednic. Sl. dostoinŭ (Cihac, II, 95; Miklosich, Lexicon, 173; Miklosich, Slaw. Elem., 21), cu schimbarea pref. do- în des-. – Der. destoinicie, s. f. (înv., demnitate, eminență; capacitate); nedestoinic, adj. (insuficient, inept); destoinici, vb. (a face vrednic, a da demnitate).

destoinic (Dicționaru limbii românești, 1939)
destóinic și (vechĭ) dost-, -ă adj. (vsl. do-stoĭnikŭ [ca de-slușesc îld. do-], d. stati, stoĭati, a sta. V. dostoĭanie). Vechĭ. Vrednic. Azĭ. Capabil, apt.

destoinic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
destóinic adj. m., pl. destóinici; f. destóinică, pl. destóinice

destoinic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
destoinic a. apt, capabil. [Slav. DOSTOĬNIKŬ].

destoinic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DESTÓINIC, -Ă, destoinici, -ce, adj. (Despre oameni și acțiunile lor). 1. Vrednic, merituos. ♦ Isteț, îndemânatic. 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv) Capabil; p. ext. în măsură (să facă ceva); competent. — Cf. sl. d o s t o i n ŭ.