destoarce (Dicționarul limbii române literare contemporane, 1955-1957)DESTOÁRCE, destórc, vb. III.
Tranz. (Rar; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A compensa (o pagubă, o suferință).
A hotărât să se pună pe petreceri, încailea să-și destoarcă răbdările suferite sub strășnicia în care-l ținuse tată-său. CARAGIALE, O. III 60.
destoarce (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)destoárce (a ~) (
reg.,
pop.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. destórc, 1
pl. destoárcem, perf. s. 1
sg. destorséi, 1
pl. destoárserăm; part. destórs