desperare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DESPERÁRE, desperări, s. f. Faptul de
a despera; desperație. ◊
Loc. adv. Cu desperare = (în mod) desperat, deznădăjduit;
fig. (în legătură cu modul de a munci, de a se strădui etc. pentru ceva) din toate puterile, aprig. ◊
Expr. A duce (sau
a împinge pe cineva)
la desperare = a face (pe cineva) să-și piardă nădejdea; a exaspera. [
Var.:
disperáre s. f.] –
V. despera.desperare (Dicționar de neologisme, 1986)DESPERÁRE s.f. Acțiunea de a despera și (mai ales) rezultatul ei; deznădejde. ◊
Cu desperare = în mod deznădăjduit; (
fig.) din toate puterile. [Var.
disperare s.f. / <
despera].
desperare (Marele dicționar de neologisme, 2000)DESPERÁRE/DISPERÁRE s. f. faptul de a despera; deznădejde; desperație. ♦ cu ~ = în mod deznădăjduit; (fig.) din toate puterile; a împinge (pe cineva) la ~ = a face (pe cineva) să-și piardă nădejdea. (< despera)
desperare (Dicționaru limbii românești, 1939)*desperáre f. Perderea speranțeĭ, desnădejde:
am ajuns la desperare cu boala asta. Ceĭa ce produce desperare:
acest băĭat e desperarea familiiĭ. – Și
disp- (după it.).
desperare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)desperare f.
1. pierderea speranței;
2. întristare violentă, descurajare;
3. ceeace cauzează desperarea.
desperare (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DESPERÁRE s. f. v. disperare.