dator (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DATÓR, -OÁRE, datori, -oare, adj. 1. Care are de plătit cuiva o datorie (bănească). ◊
Expr. Dator vândut = plin de datorii.
A scoate pe cineva dator = a-i pretinde cuiva achitarea unei sume pe care nu o datorează. ♦ Îndatorat fața de cineva pentru un serviciu, un sprijin etc.
2. Obligat (moralicește sau prin lege, printr-o învoială) să facă ceva. –
Lat. debitorius (după
da2).
dator (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)datór (datoáre), adj. –
1. Care are de plătit o datorie, debitor. –
2. Obligat. –
Var. datoriu, (
Trans., Banat)
dător(i), detori(u). Mr. dător. Lat. *dĕbĭtorius, în loc de
dĕbĭtor (Cipariu,
Gram., 86; Pușcariu 486; Candrea-Dens., 473; REW 2492; Tiktin; Candrea);
cf. prov.,
sp. deudor, port. devedor. Vocalismul indică producerea unei contaminări semantic normală, cu
dare. –
Der. datoriu, s. n. (
înv., datorie, obligație);
datori (
var. datora),
vb. (a face datorii; a trebui);
datorie, s. f. (sumă de bani sau orice alt bun datorat cuiva; obligație morală);
datorință, s. f. (
înv., datorie, obligație);
datornic, s. m. (dator, debitor), fără a părea important de decis dacă vine de la
datorie (Graur,
Noms dágent, 26), sau de la
dator (Pușcariu,
Dacor., VII, 446);
îndatori (
var. îndatora),
vb. (a da credit, a da împrumut; a obliga);
îndatoritor, adj. (generos, serviabil),
alb. dëtürë „datorie”,
detores „datornic” (
cf. Meyer 66) ar putea proveni din
rom.dator (Dicționaru limbii românești, 1939)datór și (
vechĭ)
detór, -oáre adj. (lat.
debitor, id., de unde s’a făcut
*debtor, *deutor, apoĭ, supt infl. luĭ
dat, dator; pv. sp.
deudor, pg.
devedor). Debitor:
am rămas dator un franc, cu un franc. Dator vîndut, foarte dator. Obligat:
eștĭ dator să facĭ asta.dator (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)datór adj. m.,
pl. datóri; f. sg. și
pl. datoáredator (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dator a. și m. care are o datorie (materială sau morală); [Vechiu-rom.
detoriu = lat. *DEBITORIUS].
dator (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DATÓR, -OÁRE, datori, -oare, adj. 1. Care are de plătit cuiva o datorie (bănească). ◊
Expr. Dator vândut = plin de datorii.
A scoate pe cineva dator = a-i pretinde cuiva achitarea unei sume pe care nu o datorează. ♦ Îndatorat față de cineva pentm un serviciu, un sprijin etc.
2. Obligat (moralicește sau prin lege, printr-o învoială) să facă ceva. —
Lat. debitorius (după
da2).