dativ - explicat in DEX

dativ (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DATÍV s. n. Caz al declinării care exprimă, de obicei, destinația acțiunii unui verb, având mai ales valoare de complement indirect și răspunzând la întrebarea „cui?” ◊ Dativ etic = dativul unui pronume care indică pe cel interesat în acțiune. – Din fr. datif, lat. dativus.

dativ (Dicționar de neologisme, 1986)
DATÍV s.n. Caz al declinării, în care stă de obicei complementul indirect și care răspunde la întrebarea „cui”. ◊ Dativ etic = cazul dativ în care pronumele neaccentuate mi, ți arată persoana care este interesată (afectiv) în acțiune. [< lat. dativus, cf. fr. datif].

dativ (Marele dicționar de neologisme, 2000)
DATÍV s. n. caz al declinării care exprimă de obicei destinația acțiunii unui verb, având valoare de complement indirect. ♦ ~ etic = dativul unui pronume (mi, ți), care indică persoana interesată în acțiune. (< fr. datif, lat. dativus)

dativ (Dicționaru limbii românești, 1939)
*datív n., pl. e (lat. dativus, d. datus, dat). Gram. Cazu care răspunde la întrebarea cuĭ. De ex.: omuluĭ, oamenilor saŭ (cu prep.) la oamenĭ.

dativ (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
datív s. n., pl. datíve

dativ (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
dativ n. Gram. cazul atribuțiunii, în limbile clasice.

dativ (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
DATÍV, -Ă (< fr., lat.) s. n. Caz al declinării care exprimă de obicei destinația acțiunii unui verb, având mai ales valoare de complement indirect. ◊ D. etic = dativul unui pronume care indică pe cel interesat în acțiune. D. adnominal = dativ care determină un nume, având funcțiunea de atribut. Îi este cumnat fratelui meu. D. posesiv = a) d. care, în unele limbi (ex. latina), exprimă posesorul cu funcțiune de subiect logic. În limba română, forme de d. posesiv apar în construcții de tipul mi-e foame; b) dativ al pronumelui personal cu funcție atributivă. Palida-ți frunte.

dativ (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DATÍV, dative, s. n. Caz al declinării care exprimă destinația acțiunii unui verb, având mai ales valoare de complement indirect și răspunzând la întrebarea „cui?” ◊ Dativ etic = dativul unui pronume care indică pe cel interesat în acțiune. — Din fr. datif, lat. dativus.