cunoaște (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUNOÁȘTE, cunósc, vb. III.
1. Tranz. A lua cunoștință de obiectele și de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul.
2. Tranz. A avea sau a dobândi cunoștințe pe baza studiului, experienței; a fi luat cunoștință de ceva.
3. Tranz. A ști, a afla cine este cineva, a identifica ceva; a fi făcut (personal) cunoștință cu cineva. ◊
Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil.
A-și cunoaște (sau
a nu-și cunoaște)
lungul nasului = a-și da (sau a nu-și da) seama de ce i se cuvine sau i se poate permite.
A face cunoscut (cuiva ceva) = a da de știre, a preveni, a avertiza. ♦ A ști felul de a fi al cuiva. ◊
Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. ♦ A recunoaște, a identifica. ♦ A distinge, a deosebi pe cineva sau ceva. ♦ A avea de-a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză.
Cunosc eu bunătatea ta. 4. Refl. A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi. ♦ A avea efect, a nu se întâmpla în zadar.
Pe unde a trecut se cunoaște. ◊
Expr. (
Tranz.)
A cunoaște ceva = a se alege cu un profit.
5. Tranz. A admite adevărul; a nu tăgădui.
6. Intranz. (Rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva; a răsplăti.
7. Tranz. A admite calitatea sau titlul cuiva.
8. Tranz. A-și da seama de ceva; a înțelege, a ști. –
Lat. pop. connoscere (=
cognoscere).
cunoaște (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cunoáște (cunósc, cunoscút), vb. –
1. A lua cunoștință. –
2. A înțelege, a aprecia, a judeca. –
3. A cîștiga, a achiziționa. –
4. A deduce, a conchide. –
5. A observa, a remarca. –
6. A ști, a avea în minte, a-și da seama de ceva. –
7. A fi în relații cu cineva. –
8. A fi la curent. –
9. A recunoaște, a identifica. –
10. A avea raporturi trupești cu o femeie. –
11. A recunoaște, a dovedi, a declara, a admite. –
12. A fi recunoscător, a mulțumi. –
13. A recunoaște drept șef, a respecta, a avea considerație. –
Mr. cunoscu, cunuscui, cunoaștire, megl. cunos(c), istr. cunoscu. Lat. cognōscĕre, prin intermediul unei forme
vulg. *
connōscĕre (Pușcariu 447; Candrea-Dens., 446; REW 2031; DAR);
cf. it. conoscere, prov. conoire, fr. connaître, cat. coneixar, sp. conocer, port. conhecer. –
Der. cunoscut, s. m. (persoană știută; prieten);
necunoscut, adj. (care nu este cunoscut);
cunoscător, adj. (care cunoaște);
necunoscător, adj. (care nu cunoaște, ignorant);
cunoștință, s. f. (cunoaștere; știre; judecată; noțiune, idee; relație de societate; persoană cunoscută;
înv., gratitudine;
înv., conștiință);
necunoștință, s. f. (ignoranță, nepricepere);
încunoștiința, vb. (a aduce la cunoștință; a informa);
cunoștințe, s. f. pl. (persoane cunoscute) care pare să reprezinte
lat. cognoscentem (Cipariu,
Principii, 198; Drăganu,
Dacor., II, 278; DAR),
sec. XVII,
înv.;
recunoaște, vb. (a admite; a acorda; a mărturisi; a vizita; a explora; a mulțumi), a înlocuit în epoca modernă
vb. cunoaște cu sensurile 11-13;
recunoscător, adj. (care poartă gratitudine);
nerecunoscător, adj. (ingrat);
recunoștință, s. f. (gratitudine);
nerecunoștință, s. f. (ingratitudine).
cunoaște (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cunoáște (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. cunósc; ger. cunoscấnd; part. cunoscútcunoaște (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cunoaște v.
1. a ști ce este:
nu cunosc acest fapt; 2. a avea relațiuni de societate sau daraveri cu cineva:
cunoști pe acest domn ? 3. a înțelege, a pricepe:
l’am cunoscut ce poamă este; 4. a avea o cunoștință exactă despre sine:
cunoaște-te pe tine însuți; 5. a se vedea, a se observa:
se cunoaște că nu știe nimic. [Lat. COGNESCERE].
cunoaște (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUNOÁȘTE, cunósc, vb. III.
1. Tranz. A lua cunoștință în chip veridic de obiectele și de fenomenele înconjurătoare; a stabili în chip obiectiv natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul.
2. Tranz. A avea sau a dobândi cunoștințe pe baza studiului, experienței; a fi luat cunoștință de ceva.
3. Tranz. A ști, a afla cine este cineva, a identifica ceva; a fi făcut (personal) cunoștință cu cineva, a fi luat cunoștință de ceva. ◊
Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil.
A-și cunoaște (sau
a nu-și cunoaște)
lungul nasului = a-și da (sau a nu-și da) seama de ce i se cuvine sau i se poate permite.
A face cunoscut (cuiva ceva) = a da de știre, a preveni, a avertiza. ♦ A ști felul de a fi al cuiva. ◊
Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. ♦ A recunoaște, a identifica. ♦ A distinge, a deosebi pe cineva sau ceva. ♦ A avea de-a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză.
Cunosc eu bunătatea ta. 4. Refl. (
impers.) A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi. ♦ A avea efect, a nu se întâmpla în zadar.
Pe unde a trecut, se cunoaște. ◊
Expr. (
Tranz.)
A cunoaște ceva = a se alege cu un profit, cu un beneficiu.
5. Tranz. A admite ca adevărat; a nu tăgădui.
6. Intranz. (Rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva; a răsplăti.
7. Tranz. A admite calitatea sau titlul cuiva.
8. Tranz. A-și da seama de ceva; a înțelege, a ști. —
Lat. pop. connoscere (= cognoscere).