cuminție (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUMINȚÍE s. f. (Rar) Cumințenie (
1). –
Cuminte +
suf. -ie.cuminție (Dicționaru limbii românești, 1939)cumințíe f.
Rar. Cumințenie.
cuminție (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cumințíe (rar)
s. f.,
art. cumințía, g.-d. cumințíi, art. cumințíeicuminție (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cuminție f. înțelepciune, prevedere.
cuminție (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUMINȚÍE s. f. (Rar) Cumințenie (
1). —
Cuminte +
suf. -ie.