culpă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÚLPĂ, culpe, s. f. (
Jur.) Greșeală care constă în îndeplinirea neconformă a unei obligații sau în neîndeplinirea ei; greșeală care constă în săvârșirea unui fapt păgubitor sau pedepsit de lege. ♦ Greșeală, vină, vinovăție. – Din
lat. culpa.culpă (Dicționar de neologisme, 1986)CÚLPĂ s.f. Greșeală constând în neîndeplinirea unei obligații, în săvârșirea unui fapt pedepsit de lege; vină. [< lat.
culpa, cf. fr.
coulpe].
culpă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cúlpă (cúlpe), s. f. – Vină.
Lat. culpa (
sec. XIX). –
Der. culpabil, adj. (vinovat), din
lat. culpabilis (
sec. XIX);
culpabilitate, s. f. (vinovăție);
culpeș, s. m. (vinovat),
der. internă destul de riscantă, care pare a i se datora lui Odobescu, a fost folosită numai de unii scriitori din
sec. XIX;
inculpa, vb., din
fr.;
disculpa, vb., din
fr. disculper, mai puțin folosit.
culpă (Marele dicționar de neologisme, 2000)CÚLPĂ s. f. greșeală constând în neîndeplinirea unei obligații, în săvârșirea unei fapte pedepsite de lege; vină, vinovăție. (< lat.
culpa, fr.
coulpe)
culpă (Dicționaru limbii românești, 1939)*cúlpă f., pl.
e (lat.
culpa). Vină, greșeală.
culpă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cúlpă s. f.,
g.-d. art. cúlpei; pl. cúlpeculpă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)culpă f. vină, greșală.
culpă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CÚLPĂ, culpe, s. f. (
Jur.) Greșeală care constă în îndeplinirea neconformă a unei obligații sau în neîndeplinirea ei; greșeală care constă în săvârșirea unui fapt păgubitor sau pedepsit de lege. ♦ Greșeală, vină, vinovăție. —
Din lat. culpa.