culme (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÚLME, culmi, s. f. 1. Partea cea mai de sus, prelungită orizontal, a unui munte sau a unui deal; vârf, culmiș. ♦ Punctul cel mai înalt în drumul parcurs de un corp ceresc.
2. Fig. Gradul cel mai înalt la care se poate ajunge; apogeu. ♦
Expr. Culmea culmilor! sau
asta-i culmea! = asta întrece orice margini, e nemaipomenit.
3. (
Pop.) Prăjină lungă în casele țărănești, fixată orizontal de grinzi, de care se atârnă haine, obiecte casnice etc. –
Lat. culmen.culme (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cúlme (cúlmi), s. f. –
1. Vîrf, creastă. –
2. Coamă, linie de intersecție a două versante de acoperiș. –
3. Prăjină orizontală în casele țărănești, de care se atîrnă haine. –
4. Culme, apogeu. –
5. Desăvîrșire, perfecțiune. –
6. Cruce de ramă, la stupi. –
7. Pînză țesută în casă pentru împodobirea interiorului. –
Mr. culme, megl. culmi. Lat. culmen (Diez, I, 133; Pușcariu 437; Candrea-Dens., 431; REW 2376; DAR); probabil prin intermediul unei forme *
culmis; cf. alb. kuljm (Meyer 213; Philippide, II, 639),
it. (
sp.)
colmo, fr. comble, sp. cumbre, port. (
gal.)
cume. –
Der. culmiș, s. n. (culme);
culminăriță, s. f. (pînză de casă pentru mobile), care pare să reprezinte un
*culminaria (Candrea-Dens., 432; DAR). –
Der. neol. culmina, vb., din
fr.;
culminant, adj.;
culminație, s. f.culme (Dicționaru limbii românești, 1939)cúlme f. (lat.
culmen; it.
colmo, vfr.
colme, sp.
cumbre, pg.
cume). Partea de sus, coama:
culmea îndrăzneliĭ. Asta e culmea culmilor, e ne maĭ [!] pomenit, colosal.
La culme, în cel maĭ mare grad:
obraznic la culme. Prăjină așezată orizontal de care se atîrnă haĭne, velințe ș. a. în casele țăranilor:
rochița de pe culme. (Teod. P. P. 305). V.
sleme.culme (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cúlme s. f.,
g.-d. art. cúlmii; pl. culmiculme (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)culme f.
1. partea cea mai de sus: coama casei, pisc de deal, etc.;
2. fig. gradul cel mai înalt:
culmea îndrăznelii; 3. prăjină legată de grinzile podinei (la casele țărănești) pe care se țin hainele. [Lat. CULMEN].
culme (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CÚLME, culmi, s. f. 1. Partea cea mai de sus, prelungită orizontal și ușor înclinată, a unui munte sau a unui deal; vârf, culmiș. ♦ Punctul cel mai înalt în drumul parcurs de un corp ceresc.
2. Fig. Gradul cel mai înalt la care se poate ajunge; apogeu. ◊
Expr. Culmea culmilor ! sau
asta-i culmea ! = asta întrece orice margini, e nemaipomenit.
3. (
Pop.) Prăjină lungă în casele țărănești, fixată orizontal de grinzi, de care se atârnă haine, obiecte casnice etc. —
Lat. culmen.