cugetare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUGETÁRE, cugetări, s. f. Acțiunea de
a cugeta și rezultatul ei; gândire, gând, idee. ♦ Judecată, raționament. ♦ Meditație, reflecție. –
V. cugeta.cugetare (Dicționaru limbii românești, 1939)cugetare f. Facultatea de a cugeta:
cugetarea e apanaju omuluĭ. Act particular al spirituluĭ:
cugetare ingenioasă. Visare, gîndurĭ:
a te cufunda în cugetărĭ. Opiniune, părere, sentență [!], maximă:
cugetările luĭ Pascal.cugetare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cugetáre s. f.,
g.-d. art. cugetắrii; pl. cugetắricugetare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cugetare f.
1. fapta sau facultatea de a cugeta:
cugetarea e privilegiul omului; 2. ceea ce mintea a cugetat:
cugetare originală; 3. maximă, sentință:
Cugetări de Carmen Sylva.cugetare (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUGETÁRE, cugetări, s. f. Acțiunea de
a cugeta și rezultatul ei; gândire, gând, idee. ♦ Judecată, raționament. ♦ Meditație, reflecție. —
V. cugeta.