cuget (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÚGET, cugete, s. n. 1. Capacitate de a gândi; gândire.
2. Gând, idee, părere. ♦ Imaginație, fantezie.
3. Minte, intelect.
4. (
Înv.) Intenție, plan, proiect.
5. Conștiință. ◊
Expr. A-l mustra (pe cineva)
cugetul sau
a avea mustrări de cuget = a fi chinuit de remușcări, a-l chinui (pe cineva) remușcarea, regretul. – Din
cugeta (derivat regresiv).
cuget (Dicționaru limbii românești, 1939)1) cúget n., pl.
e (d.
cuget 2).
Rar azĭ. Gînd, minte:
citesc în cugetu tăŭ. Gînd, plan, scop:
hoțu are cuget răŭ. Conștiință:
a avea cugetu curat. Mustrare de cuget, adîncă căință.
cuget (Dicționaru limbii românești, 1939)2) cúget, a
-á v. tr. (lat.
cógito, côgitare, d.
agitare, a agita în gînd; vit.
coitare, vfr.
cuidier, pv. sp. pg.
cuidar. V.
agit, actor, acțiune, coagulez, reactiv).
Sec. 17 ș. a. Proĭectez, plănuĭesc:
a cugeta vicleniĭ. Azĭ (maĭ rar de cît
gîndesc). V. intr. Mă gîndesc, îmĭ formez în minte ideĭa unuĭ lucru:
a cugeta la nemurirea sufletuluĭ. Îmĭ aduc aminte:
cuget la țara mea. – În Trans. și refl.
cuget (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cúget s. n.,
pl. cúgetecuget (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cuget n. rezultatul cugetării:
1. părere: plan, scop:
cu un cuget viclean; 2. minte, spirit:
citesc în cugetul tău; 3. conștiință:
mustrare de cuget. [Abstras din
cugetà].
cuget (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CÚGET, cugete, s. n. 1. Capacitate de a gândi; gândire.
2. Gând, idee, părere. ♦ Imaginație, fantezie.
3. Minte, intelect.
4. (
Înv.) Intenție, plan, proiect.
5. Conștiință. ◊
Expr. A-l mustra (pe cineva)
cugetul sau
a avea mustrări de cuget = a fi chinuit de remușcări, a-l chinui (pe cineva) remușcarea, regretul. — Din
cugeta (derivat regresiv).