cugeta (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUGETÁ, cúget, vb. I.
Intranz. A urmări o idee, a medita; a se gândi. ♦
Refl. (Rar) A sta pe gânduri; a chibzui, a cumpăni. ♦ A-și da seama, a ține seamă de..., a lua în considerare. –
Lat. cogitare.cugeta (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cugetá (cugetát, cugetát), vb. – A se gîndi, a reflecta, a medita.
Lat. cōgĭtāre (Pușcariu 431; Candrea-Dens., 425; REW 2027; DAR);
cf. alb. kuitoń (Meyer 210; Philippide, I, 637),
v. it. coitare, v. fr. cuidier, sp.,
port. cuidar. –
Der. cuget, s. n. (gîndire, judecată, reflecție; rațiune, spirit; imaginație; judecată; părere; intenție; conștiință), care de asemenea ar putea fi un
der. romanic,
cf. lec. kúšetu, v. esp.
cuita, gal. coita; cugetător, s. m. (gînditor; filozof);
cugetăcios (
var. cugetăreț),
adj. (
înv., rezonabil, judicios);
cugetare, s. f. (reflecție; meditație; aforism, maximă);
necugetat, adj. (nerespectuos);
precugeta, vb. (a premedita), format artificial pe baza
fr. préméditer.cugeta (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cugetá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
cúgetăcugeta (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cugetá v.
1. a forma în spirit idei, imagini despre un lucru;
2. a chibzui, a-și da seama:
cugetă bine; 3. a avea o părere oarecare:
el cugetă ca și mine; 4. a avea o intențiune, a-și forma un plan:
cuget să plec. [Lat. COGITARE].
cugeta (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUGETÁ, cúget, vb. I.
Intranz. A urmări o idee, a medita; a se gândi. ♦
Refl. (Rar) A sta pe gânduri; a chibzui, a cumpăni. ♦ A-și da seama, a ține seamă de..., a lua în considerare. —
Lat. cogitare.