criticism (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CRITICÍSM s. n. 1. Denumire dată de Kant și de adepții săi propriei lor doctrine filozofice, care considera că orice filozofie și orice cunoaștere trebuie precedată de o „critică” a capacității de cunoaștere însăși.
2. Tendință exagerată de a critica. – Din
fr. criticisme.criticism (Dicționar de neologisme, 1986)CRITICÍSM s.n. 1. Denumire dată de Kant filozofiei sale, considerând „critica cunoașterii” drept condiție prealabilă a oricărei cercetări filozofice.
2. Doctrină care minimalizează capacitatea omului de a cunoaște lumea și care consideră drept izvor al cunoașterii numai experiența înțeleasă subiectiv. ♦ Critică fără discernământ, exagerată sau chiar rău intenționată. [< fr.
criticisme].
criticism (Marele dicționar de neologisme, 2000)CRITICÍSM s. n. 1. denumire dată de Kant filozofiei sale, considerând „critica cunoașterii” drept condiție prealabilă a oricărei cercetări filozofice. 2. tendință majoră în cultura modernă de autonomizare, de afirmare a raționalității și individualității. 3. tendința de a critica cu orice preț, fără discernământ, de a exagera laturile negative ale lucrului criticat. (< fr.
criticisme)
criticism (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)criticísm s. n.criticism (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)criticism n. analiza critică a facultăților intelectuale; (după sistema lui Kant).
criticism (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CRITICÍSM s. n. 1. Denumire dată de Kant și de adepții săi propriei lor doctrine filosofice, care considera analiza riguroasă a valorii și a limitelor capacității de cunoaștere drept condiție prealabilă a oricărei cercetări filosofice.
2. Tendință exagerată de a critica. — Din
fr. criticisme.