coinac (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)coinác (-ce), s. n. –
1. Articulație în general. –
2. Gleznă. –
3. Zar. –
4. Sfoară de care se leagă o greutate sau o piatră, și care se folosește la pescuit sau pentru a coborî zmeul. –
5. Contragreutate. –
6. Membru viril. –
7. Flăcău, june.
Tc. kainak „articulație” (Șeineanu, II, 141),
cf. bg. kojnak și
coi.coinac (Dicționar de argou al limbii române, 2007)coinac, coinaci s. m. (inrl. înv.) copil; adolescent.
coĭnac (Dicționaru limbii românești, 1939)coĭnác n., pl.
e (turc.
kaĭnak, articulațiune, încheĭetură).
Munt. Cóccix. Os mic (arșic saŭ vertebră). Peatră [!] legată cu sfoară de aruncat peste ața unuĭ zmeŭ înălțat ca să-l prinzĭ (maĭ des numită
praștie).
coinac (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)coinac n.
1. noada șezutului, osul gleznei;
2. bulgăre de cărămidă de care se leagă o sfoară de apucat un smeu:
se mai prinde smeul și cu coinacul ISP. [Turc. KAINAK, încheietură].