copăcel (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COPĂCÉL, copăcei, s. m. Diminutiv al lui
copac. ◊
Expr. (Adverbial)
A sta (sau
a merge, a umbla etc.)
copăcel = a sta (sau a merge etc.) pe picioare, drept (și încet, cu grijă). –
Copac +
suf. -el.copăcel (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)COPĂCEL, com. în
jud. Bihor; 2.682
loc. (1991).
copăcel (Dicționaru limbii românești, 1939)copăcél m., pl.
eĭ. Copac mic. Balsamină (Bz.).
A sta copăcel, a sta pop, în picĭoare (vorbind de copiĭ cînd încep să stea în picĭoare).
copăcel (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)copăcél s. m.,
pl. copăcéi, pl. copăcéiicopăcel (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)copăcel m.
1. arbust;
2. fig. prunc (adică care merge copăcel):
prea cu minte mare ca de copăcel PANN;
3. pl.
copăcei, numele popular al
balsaminei. ║ adv. drept în sus, vorbind de pruncii cari încep să umble:
când începusem a merge copăcel CR.
copăcel (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COPĂCÉL, copăcei, s. m. Diminutiv al lui
copac. ◊
Expr. (Adverbial)
A sta (sau
a merge, a umbla etc.)
copăcel = a sta (sau a merge) pe picioare, drept (și încet, cu grijă). —
Copac +
suf. -el.